De ce au ales fiul meu și soția lui să aibă un copil acum? Cariera e tot ce contează pentru ei…

— Nu înțeleg, Radu, de ce ați ales să faceți un copil acum? Am spus-o apăsat, cu voce tremurată, în timp ce el își trăgea nervos cravata, pregătit să plece la birou. Irina, cu ochii obosiți, dar cu un zâmbet forțat, încerca să-l liniștească pe Vlad, care plângea în pătuțul din camera alăturată.

— Mamă, nu e momentul, a răspuns Radu, evitându-mi privirea. — Avem totul sub control. Bona vine la nouă, noi plecăm la muncă, totul e organizat.

M-am simțit de parcă aș fi vorbit cu doi străini. Îmi amintesc cum, acum treizeci de ani, când l-am născut pe Radu, nu aveam nici pe departe confortul lor. Nu exista bonă, nu existau concedii de maternitate plătite ca acum, nu aveam nici măcar o mașină. Dar eram acolo, zi de zi, cu el. Îl țineam la piept, îi cântam, îi ștergeam lacrimile. Acum, nepotul meu plânge, iar părinții lui se grăbesc să nu întârzie la ședințe.

— Mariana, nu mai judeca, te rog, a intervenit Irina, încercând să-și păstreze calmul. — Nu e ca și cum nu ne pasă. Dar vrem să-i oferim tot ce e mai bun. Și pentru asta trebuie să muncim.

Am simțit un nod în gât. Tot ce e mai bun? Ce înseamnă asta? Jucării scumpe, haine de firmă, o bonă cu diplomă? Dar dragostea, timpul, poveștile de seară, cine i le oferă? Am încercat să mă apropii de Vlad, să-l iau în brațe, dar bona, o tânără cu accent moldovenesc, deja îl ridicase și îl legăna mecanic, cu ochii pe ceas.

— Mariana, dacă vrei să-l vezi pe Vlad, poți veni după-amiaza, când ne întoarcem, a spus Radu, aproape șoptit, ca și cum ar fi vrut să nu mă rănească. Dar știam că nu e despre mine. E despre ei, despre lumea lor, despre prioritățile lor.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Pe drum, mi-am amintit de discuțiile cu prietenele mele, toate bunici. Unele își cresc nepoții, altele, ca mine, sunt ținute la distanță. „Nu te băga, Mariana, așa e generația asta nouă”, îmi spunea mereu Viorica. Dar cum să nu mă bag, când văd că Vlad crește fără părinți, fără familie, doar cu o bonă și cu o cameră plină de jucării?

Seara, am primit un mesaj de la Irina: „Vlad a spus azi ‘mama’ pentru prima dată. Bona ne-a trimis filmarea. Suntem atât de fericiți!” Am simțit cum mi se rupe inima. Prima dată când copilul lor a spus „mama”, ei erau la birou, iar bona era cea care a trăit momentul. Am plâns în tăcere, gândindu-mă la cât de mult se schimbă lumea și la cât de puțin mai contează prezența reală.

A doua zi, am decis să merg din nou la ei, fără să anunț. Am găsit-o pe bona în bucătărie, dându-i de mâncare lui Vlad. Copilul m-a privit cu ochi mari, curioși, și a întins mânuțele spre mine. L-am luat în brațe și am simțit, pentru o clipă, că pot să-i ofer ceva ce nu poate cumpăra nimeni: dragoste necondiționată. Bona mi-a zâmbit, dar am văzut în ochii ei oboseala și detașarea. Pentru ea, Vlad era un job, nu o bucurie.

— Doamnă Mariana, să știți că e un copil bun, dar plânge mult după părinți. Seara, când aude cheia în ușă, se luminează tot. Dar până atunci… e greu, mi-a spus ea, cu o sinceritate care m-a tulburat.

Când au ajuns acasă, Radu și Irina erau epuizați. S-au așezat pe canapea, fiecare cu telefonul în mână, răspunzând la emailuri. Vlad s-a târât spre ei, dar după câteva minute, Irina l-a pus înapoi în pătuț, spunându-i: „Mami trebuie să termine ceva important.”

— Radu, nu vezi că Vlad are nevoie de voi? am izbucnit, fără să mai pot ține în mine. — Nu vă dați seama că pierdeți cele mai frumoase momente?

Radu s-a ridicat brusc:

— Mamă, nu e așa simplu! Dacă nu muncim, nu putem să-i oferim nimic. Nu trăim ca pe vremea ta. Acum totul costă, totul e pe fugă. Și oricum, nu e ca și cum nu-l iubim!

Irina a început să plângă. — Știi cât de greu mi-a fost să mă întorc la muncă după ce l-am născut? Dar nu am avut de ales. Dacă stăteam acasă, pierdeam tot ce am construit. Și atunci, ce exemplu îi dădeam?

Am rămas fără cuvinte. Poate că nu înțeleg lumea lor. Poate că nu mai e loc pentru bunici, pentru povești la gura sobei, pentru timp petrecut împreună. Poate că dragostea se măsoară acum în rate la bancă, în concedii exotice, în poze pe Instagram cu familia „perfectă”.

Dar când îl văd pe Vlad cum întinde mânuțele după părinți și primește în schimb un telefon sau o promisiune că „mami vine imediat”, mă doare sufletul. Mă întreb dacă nu cumva, în goana asta după succes, uităm ce înseamnă cu adevărat să fii părinte.

Oare chiar nu mai contează prezența? Oare chiar nu mai are loc dragostea simplă, necondiționată, în lumea asta grăbită? Voi ce credeți, dragii mei? Poate cineva să suplinească lipsa părinților, oricât de mult ar oferi material?