De ce ar trebui să-mi pese acum? Povestea Anei, fata invizibilă și boala mamei

— Ana, vino repede! Mama nu se simte bine! vocea lui Leon răsună în holul apartamentului, spartă de panică și o urmă de reproș. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu e prima dată când aud tonul ăsta, ca și cum ar fi vina mea că mama e bolnavă, că eu nu sunt acolo destul, că nu mă sacrific destul. Mă uit în oglinda de la bucătărie și văd aceeași față obosită, cu ochii încercănați și buzele strânse. Mă întreb, pentru a mia oară: de ce ar trebui să-mi pese acum?

Leon, fratele meu mai mic cu doi ani, a fost mereu băiatul de aur. Mama îl alinta, îi făcea prăjituri preferate, îi călca hainele, îi ierta toate prostiile. Eu eram fata care trebuia să fie cuminte, să nu deranjeze, să nu ceară prea mult. Dacă luam o notă bună, era normal. Dacă Leon lua un 7, era sărbătoare. Am crescut cu sentimentul că nu contez, că sunt invizibilă. Tata a plecat când aveam 10 ani, iar mama s-a agățat de Leon ca de un colac de salvare. Eu am rămas să-mi văd de școală, să gătesc, să fac curat, să nu-i dau bătăi de cap.

Acum, la 32 de ani, am un job la o firmă mică de contabilitate, un apartament închiriat și o relație care scârțâie. Mama are cancer. Leon e șomer, dar încă locuiește cu ea. Toată lumea, de la rude la vecini, mă sună să mă întrebe ce fac pentru mama, dacă am fost la doctor, dacă am adus medicamentele, dacă am plătit facturile. Nimeni nu-l întreabă pe Leon nimic. El e băiatul bun, dar neajutorat. Eu sunt fata responsabilă, dar rece.

În seara asta, când ajung la mama, o găsesc pe canapea, palidă, cu ochii pierduți. Leon stă lângă ea, cu telefonul în mână, jucându-se. — Ana, nu vrei să-i faci un ceai? întreabă el, fără să mă privească. Îmi vine să țip, să-i spun că nu sunt menajera nimănui, dar tac. Mă duc în bucătărie, pun apa la fiert și simt cum mi se strânge stomacul. Mama mă privește cu ochii ei mari, obosiți. — Ana, tu ești singura pe care mă pot baza, șoptește ea. — Leon e încă un copil, nu știe să se descurce. Îmi vine să râd amar. Leon are 30 de ani, dar pentru mama va fi mereu băiețelul ei.

După ce îi dau ceaiul, mă așez lângă ea. — Mamă, trebuie să mergem la control săptămâna viitoare. Ai nevoie de cineva să stea cu tine? întreb, deși știu deja răspunsul. — Da, te rog, Ana. Leon nu se pricepe la astea. Tu ești puternică. Mă uit la Leon, care ridică din umeri și iese din cameră. Mă simt ca într-o piesă de teatru prost regizată, în care rolurile nu se mai schimbă niciodată.

Noaptea, când ajung acasă, mă prăbușesc pe pat și plâng. Plâng pentru copilăria mea, pentru toate momentele în care am vrut să fiu văzută, pentru toate dățile când am fost doar o umbră. Plâng pentru că nu știu dacă pot să iert. Prietenul meu, Vlad, mă întreabă de ce mă consum atât. — De ce nu-l lași pe Leon să se ocupe? întreabă el, enervat. — Pentru că nu poate. Pentru că nu vrea. Pentru că nimeni nu se așteaptă la asta de la el, îi răspund, simțind cum furia mă arde pe dinăuntru.

A doua zi, la serviciu, nu mă pot concentra. Șefa mă cheamă la ea. — Ana, pari obosită. Dacă ai nevoie de liber, spune-mi. Îi mulțumesc, dar știu că nu-mi permit să lipsesc. Facturile nu se plătesc singure. Seara, primesc un mesaj de la Leon: „Să nu uiți să aduci medicamentele mamei. Și vezi că s-a terminat laptele.” Îmi vine să arunc telefonul pe geam. Îi răspund scurt: „Nu sunt menajera voastră.” Nu primesc niciun răspuns.

În weekend, merg din nou la mama. O găsesc plângând. — Ana, nu mă lăsa singură, te rog. Nu vreau să mor fără tine lângă mine. Mă simt vinovată, dar și furioasă. — Mamă, de ce nu-l rogi pe Leon să stea cu tine? întreb, cu voce tremurată. — El nu poate, Ana. Tu ești fata mea bună, tu ai grijă de toți. Mă ridic brusc. — Poate că nu mai pot, mamă. Poate că și eu am nevoie să fiu văzută, să fiu iubită. Mama mă privește șocată, ca și cum nu m-ar fi auzit niciodată vorbind așa. — Ana, nu știam că suferi atât. — N-ai vrut să știi, mamă. Ai fost prea ocupată cu Leon. Lacrimile îi curg pe obraji. — Îmi pare rău, Ana. Dar acum am nevoie de tine. — Și eu am avut nevoie de tine, îi spun, și ies din cameră.

Pe drum spre casă, mă simt mai ușoară, dar și mai singură ca niciodată. Vlad mă așteaptă cu o cafea fierbinte. — Ce-ai de gând să faci? mă întreabă. — Nu știu, Vlad. Nu știu dacă pot să uit tot ce a fost. Nu știu dacă vreau să fiu mereu cea care duce totul în spate. — Poate că e timpul să te gândești și la tine, îmi spune el, blând. — Poate că da, îi răspund, dar în sufletul meu e un război pe care nu știu cum să-l opresc.

În zilele următoare, încerc să mă țin departe, dar vinovăția mă roade. Mama mă sună zilnic, Leon îmi trimite liste cu ce trebuie cumpărat. Mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire. Într-o seară, după ce îi duc mamei medicamentele, Leon mă oprește pe hol. — Ana, de ce ești așa de rece? Mama suferă, are nevoie de noi. — De noi? Sau doar de mine? îl întreb, privindu-l în ochi. — Eu nu știu să fac ce faci tu, recunoaște el, rușinat. — N-ai încercat niciodată, Leon. Pentru că n-a trebuit. Pentru că mereu am fost eu acolo. — Îmi pare rău, Ana. Poate că ar trebui să încerc și eu. — Poate că ar trebui, îi spun, și pentru prima dată simt că poate, doar poate, ceva s-ar putea schimba.

Acum, când scriu aceste rânduri, nu știu dacă am făcut bine sau rău. Nu știu dacă pot să iert, dar știu că nu mai vreau să fiu invizibilă. Oare câți dintre voi ați simțit vreodată că sunteți doar o umbră în propria familie? Ce ați face voi în locul meu?