Datoria mamei mele, povara mea: Povestea unui destin pe care nu l-am ales

— Lucia, ai plătit rata la bancă luna asta? Vocea mamei răsuna din bucătărie, tăioasă, cu o notă de disperare pe care o cunoșteam prea bine. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge stomacul. Aveam douăzeci și șase de ani și încă trăiam cu senzația că fiecare zi era o cursă contra cronometru, o încercare de a ține la distanță creditorii care ne bântuiau viața ca niște umbre reci.

— Da, mamă, am plătit, am răspuns încet, fără să mă uit la ea. Știam că urmează să mă întrebe de salariu, de orele suplimentare, de orice bănuț pe care l-aș fi putut aduce acasă. În mintea mea, se derula mereu aceeași întrebare: Oare cât o să mai pot duce?

Mama era o femeie frumoasă cândva, dar anii și grijile îi adânciseră ridurile și îi împuținaseră zâmbetele. Tatăl meu ne-a părăsit când aveam opt ani, lăsând-o pe mama cu două fete și o casă ipotecată. De atunci, viața noastră a fost un șir nesfârșit de credite, împrumuturi la CAR și promisiuni făcute vecinilor sau rudelor. Sora mea mai mică, Irina, a fugit la București imediat după liceu. Eu am rămas. Poate din vină, poate din teamă sau poate pentru că nu știam cine sunt fără rolul de salvatoare.

Într-o seară de noiembrie, când vântul bătea crunt pe la ferestrele blocului nostru din Ploiești, mama a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Lucia, trebuie să mă ajuți iar. Am primit somație de la bancă. Dacă nu plătim până vineri, ne execută silit apartamentul.

Am simțit cum mi se taie respirația. Salariul meu de la supermarket abia ne ajungea pentru mâncare și facturi. Am luat telefonul și am sunat-o pe Irina.

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! De ce trebuie să fie totul pe umerii mei?

Irina a oftat la capătul firului:

— Lucia, știi bine că eu abia mă descurc aici. Dar tu… tu ai ales să rămâi acolo. Poate e timpul să te gândești și la tine.

Am închis ochii și am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Cum să mă gândesc la mine când mama era atât de fragilă? Cum să plec și să o las pradă datoriilor pe care le făcuse din disperare sau naivitate?

A doua zi dimineață am mers la bancă. Doamna de la ghișeu m-a privit cu milă când i-am întins banii strânși cu greu din orele suplimentare și din vânzarea bijuteriilor moștenite de la bunica.

— Nu puteți continua așa la nesfârșit, domnișoară. Poate ar trebui să discutați cu cineva despre situația asta…

Am ieșit în frigul tăios al dimineții și m-am întrebat dacă nu cumva toată viața mea era doar un șir de sacrificii inutile. Prietenele mele aveau deja familii, copii, vacanțe la mare. Eu aveam doar grija zilei de mâine și teama că orice pas greșit ne-ar putea lăsa pe drumuri.

Într-o duminică, am găsit-o pe mama stând pe întuneric în sufragerie.

— Mamă, ce faci aici?

— Mă gândesc… dacă nu cumva ți-am distrus viața. Dacă nu cumva ar fi trebuit să te las să pleci demult.

Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată, mama recunoștea ceea ce eu simțisem mereu: că povara ei devenise povara mea.

— Nu e vina ta… am șoptit, dar nici eu nu mai credeam asta.

În acea noapte am visat că alergam pe un câmp imens, iar lanțuri grele mă trăgeau înapoi. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește. Atunci am știut că trebuie să fac ceva pentru mine.

Am început să caut joburi în alt oraș. Am aplicat la o firmă din Brașov și după două interviuri telefonice am primit oferta. Când i-am spus mamei că vreau să plec, a izbucnit în plâns.

— Cum poți să mă lași singură? După tot ce am făcut pentru tine?

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot trăi doar pentru datorii! Vreau să am o viață a mea!

A urmat o ceartă cruntă. Mama m-a acuzat că sunt egoistă, că o abandonez exact când are mai multă nevoie de mine. Am plecat din casă cu valiza în mână și cu inima frântă.

Primele luni la Brașov au fost grele. Mă simțeam vinovată pentru fiecare zi în care nu eram lângă mama. Dar încet-încet am început să respir altfel: fără teama constantă a datoriilor, fără presiunea sacrificiului continuu.

Irina mi-a scris într-o zi:

— Lucia, ai făcut ce trebuia. Poate acum mama va învăța să se descurce singură.

Au trecut doi ani de atunci. Mama încă mă sună uneori plângând sau reproșându-mi că am abandonat-o. Dar eu știu că doar așa am putut rupe lanțurile trecutului.

Mă întreb adesea: oare cât din viața noastră ne aparține cu adevărat? Cât putem sacrifica pentru familie fără să ne pierdem pe noi înșine? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?