„Dacă vrei să iei decizii, întoarce-te la casa ta!” – O poveste despre familie, singurătate și limite

— Maria, nu mai pune sare în ciorbă! E deja destul de sărată!
Vocea Irinei a tăiat aerul din bucătăria mică, unde aburii se amestecau cu mirosul de ceapă călită. Mâna mi-a rămas suspendată deasupra oalei, cu lingura tremurând ușor. M-am uitat la ea, încercând să-mi ascund stânjeneala.
— Așa făcea și mama ta? m-a întrebat Irina, cu un zâmbet strâns, aproape ironic.
— Nu… eu doar… voiam să ajut, am bâiguit.

Era ziua mea de naștere. Prima după ce rămăsesem văduvă. În fiecare an, de când îl aveam pe Vlad, fiul meu, făceam o masă mare, cu rude și prieteni. Anul acesta însă, Vlad era ocupat cu serviciul, iar Irina nu părea deloc încântată de ideea unei petreceri. Așa că am decis să nu deranjez pe nimeni. Mi-am cumpărat o prăjitură mică de la cofetărie și am aprins o lumânare în bucătăria mea tăcută.

Dar Vlad a aflat. M-a sunat pe la prânz.
— Mamă, cum să stai singură? Vino la noi diseară! Facem ceva simplu, doar noi trei și Mara.
Mara era nepoțica mea de șase ani, lumina ochilor mei. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Poate că totuși nu eram chiar atât de singură.

Când am ajuns la ei, Irina deja gătea. Am intrat cu un cozonac cald și o sticlă de vin roșu. Mara a sărit în brațele mele:
— La mulți ani, bunico!
Mi s-a încălzit sufletul. Vlad m-a îmbrățișat scurt și s-a dus la calculatorul lui din sufragerie. Irina a rămas în bucătărie, tăind morcovi cu mișcări repezi.

Am încercat să mă fac utilă:
— Să te ajut cu ceva?
— Nu e nevoie, mamă Maria. Mă descurc.
Am insistat, din obișnuință:
— Lasă-mă măcar să pun sare…
Și atunci a venit replica aceea: „Maria, nu mai pune sare în ciorbă!”

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Irina mă punea la locul meu, dar niciodată atât de direct. Am tăcut și m-am retras pe balcon, unde Mara desena cu creta pe asfalt.

— Bunico, tu ești tristă?
— Nu, puiule… doar mă odihnesc puțin.

Cina a fost liniștită la început. Vlad povestea despre serviciu, Mara despre grădiniță. Eu încercam să mă bucur de moment, dar simțeam privirea Irinei ca un ac rece în ceafă.

La desert, Vlad a adus prăjitura mea preferată: amandinele.
— La mulți ani, mamă! Să fii sănătoasă!
Irina a zâmbit forțat și a ridicat paharul:
— Să ai parte de tot ce-ți dorești… și să fii fericită acolo unde te simți cel mai bine.

Am simțit că e ceva în neregulă. După masă, am strâns farfuriile și am început să le spăl. Irina a venit lângă mine:

— Maria, trebuie să vorbim.

M-am uitat la ea speriată.

— Uite… eu știu că vrei să ajuți și apreciez asta. Dar aici e casa noastră și avem propriile reguli. Dacă vrei să faci lucrurile altfel… poate ar trebui să te întorci la casa ta.

M-am uitat la ea ca lovită. Nici nu știam ce să răspund.

— Nu vreau să te superi… dar uneori simt că nu pot respira când ești aici. Vlad nu spune nimic ca să nu te supere, dar nici el nu e foarte confortabil.

M-am simțit ca o povară. Am lăsat farfuria jos și am ieșit pe hol să-mi iau haina.

Vlad m-a văzut și a venit după mine:

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că am obosit puțin.

Mara a venit alergând:

— Bunico, nu pleca!

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.

— O să vin altă dată, puiule.

Irina stătea în ușă, cu brațele încrucișate.

Am plecat pe jos spre casă. Strada era pustie și frigul mușca din obraji. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: nopțile nedormite când era bolnav, banii strânși pentru facultate, serile când îl așteptam cu masa caldă… Și acum? Eram un musafir nedorit în propria familie.

Ajunsă acasă, am plâns mult timp. M-am întrebat dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu lumea s-a schimbat prea mult pentru mine.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău pentru aseară. Irina e stresată cu serviciul și cu Mara… Nu voia să te rănească.

— Știu… dar poate că are dreptate. Poate că locul meu nu mai e acolo.

— Nu spune asta! Tu ești mama mea!

Dar vocea lui era nesigură.

De atunci am început să mă retrag încet-încet. Nu mai sunam zilnic, nu mai mergeam neinvitată. Am început să-mi fac prietene la biserică și să merg la plimbare prin parc. Dar dorul de Mara mă ardea ca o rană deschisă.

Uneori mă întreb: când devii tu însuți un străin în familia ta? Unde se termină dragostea de mamă și unde începe nevoia celorlalți de spațiu? Voi ce ați fi făcut în locul meu?