„Dă-i apartamentul fratelui tău, doar sunteți familie!” – Povestea care mi-a sfâșiat sufletul și familia

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, mamă! am strigat, cu telefonul tremurând în mână, lacrimile curgându-mi pe obraji. Era o seară de vineri, iar în bucătăria mea mică din București mirosea a cafea rece și a dezamăgire. Pe fundal, televizorul bâzâia cu știri despre scumpiri și criză, dar nimic nu părea mai apăsător decât vocea mamei, calmă și tăioasă.

— Irina, ești sora lui mai mare. Tu ai deja serviciu stabil, ai reușit să-ți iei apartamentul ăsta cu greu, știu… Dar Vlad nu are unde să stea. S-a certat cu Ana și l-a dat afară. E fratele tău, nu-l poți lăsa pe drumuri!

Am închis ochii, încercând să-mi adun gândurile. Vlad… mereu a fost copilul răsfățat al familiei. Eu am muncit din liceu, am făcut naveta la facultate, am strâns fiecare leu ca să-mi iau garsoniera asta minusculă. El… a schimbat trei facultăți, două joburi și nicio responsabilitate nu părea să-l țină prea mult pe loc.

— Mamă, nu pot! Am muncit ani de zile pentru apartamentul ăsta. E singurul lucru care e doar al meu! De ce trebuie mereu să fiu eu cea care renunță?

— Pentru că ești mai matură, Irina! Pentru că Vlad are nevoie de ajutor acum. Și tu ai fi vrut să te ajute cineva dacă erai în locul lui!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat în jur: pereții vopsiți cu mâna mea, rafturile pline cu cărți adunate de prin anticariate, tabloul vechi de la bunica. Fiecare colț era o bucată din mine. Cum să renunț la tot?

A doua zi dimineață, Vlad a venit fără să anunțe. Avea o geantă aruncată pe umăr și ochii roșii de nesomn.

— Salut, surioară… Pot să intru?

Nu i-am răspuns. S-a strecurat în hol, s-a uitat la mine ca un câine plouat.

— Știu că nu-i corect… Dar n-am unde să mă duc. Ana nu vrea să mă mai vadă, iar la mama nu pot sta — e prea mic apartamentul.

— Vlad, nu e vorba doar de spațiu! E vorba că mereu te bazezi pe alții să te scoată din necazuri. Când o să-ți asumi și tu ceva?

A tăcut. S-a așezat pe canapea și a început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa. Am simțit un val de milă și furie în același timp.

— Dacă vrei să stai aici, trebuie să respecți niște reguli! Nu aduci prieteni fără să mă anunți, nu faci petreceri, nu lași mizerie! Și… găsește-ți un job stabil!

A dat din cap supus. Dar știam că promisiunile lui Vlad nu țin niciodată mult.

Săptămânile au trecut greu. Vlad dormea până târziu, lăsa vasele murdare peste tot și aducea prieteni fără să mă întrebe. Într-o seară l-am găsit cu niște băieți necunoscuți, râzând zgomotos și bând bere direct din sticlă.

— Vlad! Ți-am spus clar: nu vreau petreceri aici!

— Hai măi, Irina, relaxează-te! E și casa mea acum, nu?

M-am simțit invizibilă în propria mea casă. Începusem să evit să vin acasă după muncă. Mă plimbam ore întregi prin oraș doar ca să nu-i văd fețele.

Într-o duminică dimineață, mama m-a sunat din nou.

— Irina, ce se întâmplă? Vlad mi-a zis că ești rece cu el…

— Mamă, nu mai pot! Simt că nu mai am loc în viața mea! De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează?

— Pentru că familia e tot ce avem!

Am izbucnit în plâns.

— Dar eu? Eu ce am? Cine mă întreabă pe mine ce simt?

A urmat o tăcere grea.

În acea seară am decis: nu mai pot trăi așa. I-am spus lui Vlad că are o lună să-și găsească alt loc.

— Nu poți fi atât de egoistă! a urlat el. O să regreți!

— Poate… Dar vreau să trăiesc pentru mine, nu pentru greșelile tale!

Mama n-a mai vorbit cu mine două luni. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că știi ce faci.”

M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Pentru prima dată după mult timp, apartamentul meu era din nou liniștit. Am început să dorm mai bine, să citesc, să gătesc pentru mine.

Dar rana rămâne: oare am făcut bine? Oare familia chiar înseamnă să renunți mereu la tine pentru ceilalți? Sau există o limită peste care nu trebuie să treci?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin astfel de alegeri imposibile. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și începe dreptul la propria fericire?