Curajul lui Vlad: Cum am salvat viața tatălui meu la doar 10 ani

— Vlad, adu-mi, te rog, o sticlă cu apă! vocea tatălui meu răsuna slab din sufragerie, dar tonul lui nu era cel obișnuit, plin de viață. M-am ridicat de la masa unde desenam, cu creioanele colorate împrăștiate peste tot, și am fugit spre el. Tata, mereu puternic, mereu zâmbitor, stătea pe canapea, cu fața palidă și mâinile tremurânde. Am simțit un fior rece pe șira spinării. — Tata, ești bine? am întrebat, încercând să-mi ascund panica din glas.

El a încercat să zâmbească, dar zâmbetul i s-a transformat într-o grimasă de durere. — Mă doare pieptul, Vlad… și nu pot să respir bine. Am simțit cum lumea se prăbușește în jurul meu. Mama era la muncă, la spitalul din oraș, iar eu eram singur cu el. Aveam doar 10 ani, dar în acea clipă, am știut că nu pot să mă pierd cu firea. Am alergat spre telefon, cu mâinile tremurând, și am format numărul de urgență, așa cum mă învățase mama de atâtea ori.

— 112, ce urgență aveți? vocea calmă a operatoarei m-a făcut să mă simt puțin mai sigur. — Tata nu poate să respire, îl doare pieptul, cred că face un infarct! am spus, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. — Vlad, ascultă-mă cu atenție, mi-a spus femeia. Rămâi calm, spune-mi adresa și nu-l lăsa singur. Am spus totul printre suspine, apoi am alergat înapoi la tata. El încerca să-și păstreze calmul pentru mine, dar ochii lui trădau frica.

— Vlad, nu te speria, o să fie bine, mi-a șoptit el, încercând să mă liniștească. Dar eu vedeam cum respira tot mai greu, cum transpira rece și cum privirea i se încețoșa. Am făcut ce mi-a spus operatoarea: l-am ajutat să se așeze mai confortabil, i-am slăbit cureaua și i-am adus apă, deși nu prea putea să bea. Am stat lângă el, ținându-l de mână, și i-am povestit despre desenele mele, despre cum aș vrea să mergem la mare vara asta, doar ca să-l țin treaz, să nu-l las să adoarmă.

Minutele păreau ore. Sirena ambulanței s-a auzit în depărtare, iar inima mi-a sărit din piept de emoție și speranță. Am fugit la poartă, am făcut semn paramedicilor și i-am condus în casă. — E aici, repede! am strigat, cu vocea spartă de frică. Paramedicii s-au mișcat rapid, i-au pus o mască de oxigen, i-au făcut un EKG și l-au ridicat pe targă. — Ești un băiat foarte curajos, Vlad, mi-a spus unul dintre ei, zâmbindu-mi cald. — Fără tine, nu știu dacă am fi ajuns la timp.

Am rămas singur în casă, cu mirosul de medicamente plutind în aer și cu desenele mele uitate pe masă. Am plâns în hohote, simțind că toată greutatea lumii apasă pe umerii mei mici. Am sunat-o pe mama, care a venit într-un suflet de la spital. Când a intrat pe ușă, m-a strâns în brațe atât de tare încât am simțit că nu mai pot respira. — Vlad, ai fost un erou! mi-a spus printre lacrimi. — Tata e la spital, dar e stabil. Datorită ție, are o șansă.

Zilele următoare au fost un carusel de emoții. Mergeam cu mama la spital, îl vedeam pe tata conectat la aparate, palid, dar zâmbind slab când mă vedea. — Vlad, ai salvat viața tatei, mi-a spus el, cu vocea stinsă. — Sunt atât de mândru de tine. Am simțit cum inima mi se umple de o căldură ciudată, amestecată cu tristețe și ușurare. Dar nu toți din familie au văzut lucrurile la fel.

Bunica, mama tatei, a venit la spital și, în loc să mă felicite, a început să o certe pe mama. — Cum să lași copilul singur cu el? Dacă nu era Vlad atât de isteț, ce se întâmpla? Mama a izbucnit în plâns, iar eu am simțit că vina se rostogolește peste mine ca un val rece. — Nu e vina nimănui, am spus, cu vocea tremurândă. — Am făcut ce trebuia. Dar bunica nu s-a lăsat: — Copiii nu ar trebui să treacă prin așa ceva! Am fugit pe hol, cu lacrimile șiroind, simțind că nu mai pot respira de atâta presiune.

În zilele care au urmat, am început să am coșmaruri. Mă trezeam noaptea, transpirat, cu imaginea tatei pe canapea, palid și neputincios. Mama a observat și m-a luat în brațe. — Vlad, știu că e greu, dar ai făcut ceva extraordinar. Nu ești vinovat de nimic. Tata a început să se recupereze, încet-încet, iar eu am încercat să-mi reiau viața de copil. Dar nimic nu mai era la fel. Prietenii mei de la școală au aflat ce s-a întâmplat și unii mă priveau ca pe un erou, alții mă evitau, de parcă aș fi adus ghinion.

Într-o zi, la școală, profesoara de română, doamna Ionescu, m-a chemat la catedră. — Vlad, am auzit ce ai făcut. Ești un exemplu pentru noi toți. Dar dacă simți că ai nevoie să vorbești cu cineva, să știi că sunt aici. Am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege cu adevărat. Am început să scriu în jurnalul meu, să-mi pun pe hârtie fricile, speranțele și gândurile. Scrisul m-a ajutat să mă vindec, să înțeleg că nu sunt doar un copil care a trecut printr-o traumă, ci și un băiat care a găsit curajul să acționeze când nimeni altcineva nu putea.

Acum, când mă uit la tata, sănătos, râzând din nou la glumele mele proaste, simt că totul a meritat. Dar uneori, noaptea, mă întreb: oare câți copii ca mine sunt nevoiți să devină adulți peste noapte? Oare cât de mult ne schimbă astfel de momente și cine ne ajută să ne regăsim copilăria pierdută?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că un copil ar trebui să poarte o astfel de povară sau ar trebui să fie doar… copil?