„Cum poți avea o astfel de familie?” – Duminica care mi-a sfâșiat căsnicia și sufletul

— Cum poți avea o astfel de familie? a întrebat soacra mea, Elena, cu vocea tăioasă, în timp ce tăia carnea cu o precizie aproape ostentativă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar furculița mi-a căzut din mână cu un clinchet sec pe faianța rece a bucătăriei. Radu, soțul meu, a ridicat din sprâncene și a privit în altă parte, prefăcându-se că nu aude. Copiii mei, Ana și Vlad, s-au oprit din molfăit și s-au uitat la mine cu ochi mari, speriați.

Era o duminică obișnuită, sau cel puțin așa speram. De când ne-am mutat înapoi în Ploiești după ce Radu și-a pierdut jobul la București, mesele de familie la părinții lui deveniseră ritualul nostru săptămânal. Dar niciodată nu mă simțisem atât de străină ca în acea zi. Elena nu mă plăcuse niciodată. Pentru ea, eram „fata aia de la țară”, venită dintr-un sat uitat de lume din Prahova, cu părinți simpli și frați mulți. Nu eram niciodată destul de bună pentru fiul ei.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să-mi țin vocea stabilă.

— Mă refer la fratele tău, la scandalurile din familia voastră! Cum să crești copiii lângă asemenea exemple? Nu ți-e rușine? Să nu crezi că nu știu ce s-a întâmplat cu Nicu! A ajuns la poliție pentru furt! Și tu vii aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Da, fratele meu Nicu făcuse greșeli. Da, tata bea uneori prea mult. Dar copiii mei nu aveau nicio vină. Am privit spre Radu, dar el își turna vin în pahar, evitând privirea mea.

— Elena, te rog… am început eu.

— Nu! Să nu-mi spui tu mie ce să fac în casa mea! Dacă nu-ți convine, poți să pleci! Dar copiii mei nu vor crește cu asemenea influențe!

Ana a început să plângă încet. Vlad s-a ridicat de la masă și a fugit în camera de oaspeți. Am simțit cum mi se rupe inima. M-am ridicat și eu.

— Radu, spune ceva! am strigat aproape disperată.

El s-a uitat la mine cu ochi goi.

— Hai să nu facem scandal acum… E duminică. Lasă…

Atunci am știut că sunt singură. Că omul lângă care am stat zece ani nu va ridica niciodată vocea împotriva mamei lui pentru mine sau pentru copiii noștri. Am luat-o pe Ana de mână și am mers după Vlad.

— Plecăm acasă, am spus scurt.

Elena a râs batjocoritor.

— Du-te! Dar să știi că Radu rămâne aici!

Am ieșit pe ușă tremurând. În mașină, Ana plângea în hohote.

— De ce ne urăște bunica? m-a întrebat printre sughițuri.

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de opt ani că uneori oamenii mari sunt răi fără motiv? Că sângele nu e întotdeauna apă, dar nici dragoste?

În zilele care au urmat, Radu a venit acasă târziu și tăcut. Nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Simțeam cum distanța dintre noi crește cu fiecare oră petrecută separat. Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am întrebat:

— Tu chiar crezi ce a spus mama ta? Crezi că familia mea e o rușine?

A oftat adânc.

— Nu e vorba de asta… Dar trebuie să recunoști că ai tăi au făcut multe greșeli. Și… poate ar trebui să ne gândim mai bine la viitorul copiilor.

— Adică? am întrebat șocată.

— Poate ar trebui să-i ținem departe de familia ta o vreme…

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Să-mi reneg părinții? Să-mi ascund copiii de bunicii lor doar pentru că nu sunt perfecți? Am început să plâng fără rușine.

— Dacă tu crezi asta… poate că nu mai avem nimic de împărțit!

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea noapte am dormit pe canapea, iar dimineața Radu plecase deja când m-am trezit.

Săptămânile au trecut greu. Copiii mă întrebau mereu de ce tata nu mai stă cu noi la masă sau de ce nu mergem la bunici. Le-am spus doar că uneori oamenii mari trebuie să rezolve problemele lor înainte să poată fi din nou împreună.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând:

— Ce se întâmplă, Maria? De ce nu mai veniți pe la noi?

Mi-am mușcat buzele până la sânge ca să nu izbucnesc în lacrimi.

— E complicat, mamă… Dar vă iubim mult.

Am început să merg la psiholog. Simțeam că mă sufoc între două lumi: cea a familiei mele de sânge și cea pe care mi-o construisem cu Radu. Dar când el mi-a spus într-o seară:

— Mama are dreptate. Poate ar fi mai bine să ne despărțim o vreme…

Am știut că trebuie să aleg: copiii mei sau liniștea falsă a unei familii perfecte doar pe dinafară.

Am ales copiii. Am ales să-i cresc cu dragoste și adevăr, chiar dacă asta a însemnat să rămân singură. Am divorțat de Radu după câteva luni de chinuri tăcute și priviri reci.

Astăzi, când îi văd pe Ana și Vlad râzând în curtea casei mele modeste din Ploiești, știu că am făcut ce trebuia. Dar uneori mă întreb: oare am greșit undeva? Oare copiii mei vor suferi pentru că am ales să-i apăr cu orice preț?

Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales liniștea sau adevărul?