Cum am supraviețuit petrecerii de ziua soțului meu cu ajutor de Sus

— Nu, mama, nu pune salata de boeuf lângă sarmale! strig, încercând să-mi păstrez calmul în timp ce bucătăria noastră mică din Bacău se transformă într-un câmp de bătălie. E ora 14:00, iar în două ore toată familia va fi aici, pentru ziua lui Mihai. Îl iubesc pe omul ăsta, dar dacă ar ști ce haos e în spatele surprizei, probabil ar fugi la pescuit cu prietenii lui, fără să se mai uite înapoi.

Mă uit la ceas și simt cum inima îmi bate nebunește. Pe masă, vasele se adună ca niște soldați pregătiți de război: platouri cu piftie, cozonaci, friptură, salate, prăjituri. Mama, cu șorțul ei vechi, încearcă să mă ajute, dar nu poate să nu comenteze la fiecare pas. — Tu nu vezi că ai pus prea multă sare? Și cine a tăiat ceapa așa gros? Of, Doamne, măcar să nu se certe cu tata azi, mă rog în gând, încercând să ignor privirea ei critică.

În sufragerie, sora mea, Alina, aranjează baloanele cu fiica ei, Maria, care deja a spart două. — Mami, de ce nu vine și unchiul Radu? întreabă Maria, cu ochii mari. Alina oftează. — Pentru că nu poate, iubita mea. Dar știm amândouă că Radu nu vine pentru că nu a mai vorbit cu tata de trei ani, de când s-au certat pe moștenirea bunicii. Îmi simt stomacul strâns. Oare cât o să mai dureze răceala asta între ei?

Sună telefonul. — Da, bună, Vali, răspund, încercând să nu las să se audă panica din voce. — Auzi, să nu uiți să iei tortul, da? Și vezi că vine și mătușa Ileana cu soțul ei, dar să nu-i pui lângă unchiul Gigi, că iar se iau la harță! Îmi vine să râd și să plâng în același timp. Cum să mulțumești pe toată lumea? Cum să nu explodezi când fiecare are pretenții, orgolii, răni vechi?

Pe la 15:00, mă retrag în baie, cu lacrimile în ochi. Mă uit în oglindă la fața mea obosită, cu părul prins la repezeală și cearcănele adânci. — Doamne, dă-mi răbdare, te rog. Nu vreau să stric totul. Ajută-mă să nu țip, să nu plâng, să nu mă pierd. Îmi fac cruce și respir adânc. Îmi amintesc de bunica, care mereu spunea: „Când nu mai poți, roagă-te. Dumnezeu nu te lasă.”

Când ies, îl văd pe tata stând la geam, cu o țigară în mână. — Tată, nu fuma în casă, te rog, îi spun încet. Se uită la mine, obosit. — Nu-i ușor, fată, să vezi cum se destramă familia. Îmi vine să-l iau în brațe, dar știu că nu-i place să-și arate slăbiciunea. — Poate azi, la ziua lui Mihai, se mai îndreaptă lucrurile, îi spun, sperând să credă și el.

La 16:00, Mihai intră pe ușă, mai devreme decât mă așteptam. — Surpriză! strigăm toți, dar el rămâne blocat în ușă, cu ochii la masa plină și la toată lumea adunată. — Vai, ce-ați făcut aici? râde, dar văd lacrimi în colțul ochilor lui. — Nu merit atâta, zice încet, și mă strânge tare în brațe. — Ba da, îi șoptesc. Meriți totul, chiar și haosul ăsta.

Petrecerea începe, iar eu alerg de colo-colo, încercând să împac pe toată lumea. Mătușa Ileana se plânge că nu e destulă sare în ciorbă, unchiul Gigi face glume proaste, tata și mama se ceartă în șoaptă, iar Alina încearcă să-i țină pe toți departe de subiectul moștenirii. La un moment dat, Maria scapă un pahar pe jos, iar cioburile se împrăștie peste tot. — Nu-i nimic, lasă că strâng eu, îi spun, dar simt cum mă lasă puterile.

Mă duc în bucătărie și mă sprijin de chiuvetă. — Doamne, nu mă lăsa acum, te rog. Nu vreau să țip la nimeni. Nu vreau să plâng. Vreau doar să fie bine. În clipa aia, Mihai intră după mine. — Ești bine? mă întreabă, cu vocea lui blândă. — Nu prea, îi spun, cu lacrimi în ochi. — E prea mult, Mihai. Prea multe răni, prea multe așteptări. — Hai la mine, îmi spune, și mă ia în brațe. — Nu contează dacă e perfect. Contează că suntem împreună. Și că ai făcut totul cu dragoste. Îl strâng tare și simt cum mă liniștesc.

Când mă întorc în sufragerie, văd ceva ce nu credeam că o să văd vreodată: tata și Radu, fratele lui, stau la masă, vorbind încet. Nu știu cine l-a sunat pe Radu, dar e aici, cu ochii roșii, și tata îi pune o mână pe umăr. — Hai, mă, că-i ziua lui Mihai, nu mai fi supărat, îi spune tata, iar Radu dă din cap. Mă uit la mama, care plânge în șoaptă. — Vezi, fată, că Dumnezeu nu ne lasă? îmi șoptește.

Seara se termină cu râsete, povești și un tort uriaș. Mihai își suflă lumânările, iar eu mă uit la familia mea, imperfectă, gălăgioasă, dar împreună. Mă gândesc la toate rugăciunile mele, la toate momentele în care am vrut să renunț, și la micile miracole care ne țin laolaltă.

Oare câți dintre noi nu simțim, uneori, că nu mai putem? Că e prea mult, că suntem singuri în haos? Dar dacă ne oprim o clipă, dacă ne rugăm, dacă cerem ajutor, poate că primim exact ce avem nevoie. Voi cum reușiți să treceți peste momentele grele, când totul pare să se destrame?