Cum am învățat să spun „nu” – Povestea unei sărbători care mi-a schimbat viața

— Iar au venit! Am auzit vocea mamei tremurând din hol, în timp ce ușa se trântea de perete. M-am uitat la ceas: era 18:30, exact când scoteam friptura din cuptor. Nici nu apucasem să respir după o zi întreagă de gătit și curățenie, că deja simțeam cum mi se strânge stomacul.

Daniela, verișoara mea, și-a făcut din nou apariția cu soțul ei, Lucian, și cei doi copii gălăgioși. Nu sunaseră, nu trimiseseră niciun mesaj, nu întrebaseră dacă avem loc sau chef de musafiri. Pur și simplu au apărut, ca și cum casa noastră ar fi fost un restaurant cu intrare liberă.

— Să trăiți! Ce bine miroase la voi! a exclamat Daniela, intrând cu bocancii plini de zăpadă direct pe covorul proaspăt curățat.

Mama s-a uitat la mine cu ochii mari, dar n-a zis nimic. Tata s-a retras în sufragerie, prefăcându-se că nu vede nimic. Eu am rămas în bucătărie, cu mâinile încleștate pe tava fierbinte. Simțeam cum mi se urcă sângele la cap. Nu era prima dată când Daniela făcea asta. De fapt, era a patra oară în ultimii doi ani când apărea neanunțată la sărbători, cu pretenția că „familia e familie”.

Îmi amintesc prima dată când a venit așa, pe neașteptate. Eram atât de stânjenită încât i-am cedat patul meu și am dormit pe canapea. A doua oară, copiii ei au spart o vază de porțelan la care țineam enorm. A treia oară, soțul ei a făcut remarci răutăcioase despre mâncarea mea, dar tot a mâncat două porții. Și de fiecare dată, mama îmi spunea: „Lasă, Zorina, nu te supăra, suntem rude.”

Dar anul acesta simțeam că nu mai pot. M-am uitat la masa aranjată cu grijă pentru noi patru – eu, părinții mei și fratele meu mai mic, Vlad. Nu aveam destule farfurii pentru încă patru persoane. Nici mâncare nu era suficientă. Dar cel mai tare mă durea lipsa de respect.

Daniela s-a așezat deja la masă și a început să-și scoată telefonul pentru poze.

— Ce frumos ai pus masa, Zorina! Să pun pe Facebook? Să vadă lumea ce gospodină ești!

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Vlad mi-a făcut semn să tac, dar nu mai puteam. Am inspirat adânc și am ieșit din bucătărie.

— Daniela, putem vorbi puțin?

Ea s-a uitat mirată la mine.

— Sigur! Ce s-a întâmplat?

Am tras-o deoparte, în hol.

— Daniela… știi că te respect ca verișoară și că țin la voi. Dar nu e ok să vii neanunțată la fiecare sărbătoare. Azi chiar nu avem destul pentru toți și… sincer, mă simt invadată.

A clipit de câteva ori, apoi a râs nervos.

— Hai măi, Zorina! E Crăciunul! Familia trebuie să fie împreună!

— Da, dar familia înseamnă și respect pentru spațiul celuilalt. Nu e normal să apari fără să întrebi dacă e ok sau dacă avem loc.

Vocea mi se frângea, dar nu voiam să cedez.

— Dacă te deranjează atât de tare, spuneai de la început! a ridicat tonul Daniela.

— Ți-am spus de fiecare dată prin aluzii sau priviri. Dar n-ai vrut să vezi. Azi spun clar: te rog să respecți casa noastră și să ne anunți înainte dacă vrei să vii.

S-a făcut liniște. Din sufragerie se auzea râsul copiilor ei și vocea lui Lucian care întreba dacă are cineva bere rece.

Daniela s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Bine… dacă asta vrei… Nu mai venim niciodată!

— Nu asta am spus. Doar să ne anunți înainte. Atât cer.

A oftat teatral și s-a întors la masă. A strâns copiii și soțul și au plecat fără să salute.

Mama a venit după mine în hol.

— Ce-ai făcut? Acum o să vorbească toată familia despre noi!

— Poate e timpul să vorbim și noi despre ce ne doare, i-am răspuns încet.

Tata a ieșit din sufragerie și m-a privit lung.

— Ai făcut bine, Zorina. Cine nu respectă casa altuia nu merită să fie primit cu brațele deschise.

În seara aceea am mâncat în liniște. Era ciudat fără gălăgia obișnuită, dar simțeam o ușurare imensă. Pentru prima dată am simțit că am dreptul să-mi apăr spațiul și liniștea.

A doua zi au început telefoanele: mătușa Ileana plângea că am distrus spiritul Crăciunului; unchiul Gheorghe spunea că „nu se face așa ceva între rude”. Dar eu eram împăcată cu mine însămi.

Au trecut luni până când Daniela mi-a scris un mesaj scurt: „Poate ai avut dreptate. Data viitoare te sun.”

Acum știu că uneori trebuie să zgudui liniștea ca să-ți găsești pacea adevărată. Oare câți dintre noi trăim ani întregi cu frica de a spune „nu”, doar ca să nu supărăm pe alții? Voi ce ați face în locul meu?