Cum am încercat să-mi apăr familia de rudele care ne otrăveau fiecare sărbătoare

— Iar vine mătușa Lenuța cu glumele ei răutăcioase? am șoptit printre dinți, în timp ce aranjam farfuriile pe masa din sufragerie. Mama, cu ochii ei obosiți, mi-a făcut semn să tac. — Martina, e Crăciunul. Nu începe iar, te rog… Dar nu puteam să mă abțin. De fiecare dată când se apropia vreo sărbătoare, stomacul mi se strângea. Știam că vor veni iar aceleași fețe: unchiul Doru cu poveștile lui despre cât de greu era pe vremea lui Ceaușescu, verișoara Mirela care nu rata nicio ocazie să mă întrebe când mă mărit și, desigur, mătușa Lenuța, mereu gata să arunce câte o săgeată otrăvită despre kilogramele mele sau despre „cum nu știu eu să gătesc ca lumea”.

Tata încerca să facă haz de necaz: — Lasă, fată, că doar o dată pe an îi vedem! Dar eu știam că nu era adevărat. Erau peste tot: la onomastici, la Paște, la zile de naștere. Și de fiecare dată plecam cu inima grea și cu lacrimi în ochi, simțind că nu sunt niciodată destul de bună pentru ei.

În seara aceea de Crăciun, după ce am suportat încă o rundă de remarci răutăcioase despre „cum nu se face sarmaua așa” și „ce păcat că nu ai un iubit serios”, am ieșit pe balcon și am început să plâng. Fratele meu mai mic, Vlad, m-a urmat. — De ce îi lăsăm să ne facă asta? m-a întrebat el cu voce joasă. — Pentru că mama zice că așa e familia… că trebuie să-i suportăm.

Dar în sufletul meu s-a aprins o revoltă. De ce trebuie să fie așa? De ce trebuie să acceptăm ca fiecare sărbătoare să fie otrăvită de răutatea și invidia lor? Am decis atunci că trebuie să fac ceva.

A doua zi, am vorbit cu mama. — Nu mai vreau să-i chemăm pe toți la noi. Putem face o masă doar cu noi patru? S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer. — Martina, nu se poate… Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică mătușa Lenuța? — Să zică ce vrea! Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu umilită în casa mea!

Am avut o ceartă cumplită. Tata a încercat să ne împace, dar mama era neînduplecată: — Familia e familie! Nu poți rupe legătura cu sângele tău! Dar eu simțeam că dacă nu fac ceva, o să mă pierd pe mine însămi.

Am început să evit întâlnirile de familie. La început am invocat motive banale: „Am mult de învățat”, „Sunt răcită”, „Nu pot veni”. Dar presiunea era tot mai mare. Mătușa Lenuța a început să mă sune direct: — Ce ai, fată? Te crezi mai bună ca noi? Sau ți-e rușine cu familia ta?

Într-o zi, după o discuție lungă cu Vlad, am decis să scriu o scrisoare familiei. Am pus pe hârtie tot ce simțeam: cât de mult mă dor vorbele lor, cât de greu îmi este să vin la masă știind că voi fi judecată pentru orice. Am trimis scrisoarea și am așteptat. Răspunsul nu a întârziat: telefoane furioase, mesaje pline de reproșuri și chiar amenințări că „dacă nu-ți respecți familia, rămâi singură pe lume”.

Mama a plâns zile întregi. Tata s-a închis în el. Vlad m-a susținut, dar simțeam că toată casa e apăsată de tăcere și vinovăție. M-am întrebat dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am stricat ceva ce nu se mai poate repara.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. La următoarea aniversare, am organizat o masă doar cu părinții și fratele meu. A fost liniște. Am râs, am povestit, am simțit pentru prima dată că pot respira ușurată.

Dar liniștea asta a avut un preț. Mama încă oftează când vede poze vechi cu toată familia la masă. Tata evită subiectul. Iar eu… eu încă mă simt vinovată uneori. Dar știu că nu mai pot accepta răutatea doar pentru că „așa se face”.

Într-o zi, m-am întâlnit întâmplător cu mătușa Lenuța la piață. M-a privit rece: — Ai ajuns mare domnișoară acum, nu? Să nu uiți niciodată cine te-a crescut! Am vrut să-i răspund ceva dureros, dar m-am abținut. Am plecat capul și am mers mai departe.

Poate că familia nu e mereu locul unde găsești alinare. Poate că uneori trebuie să alegi între liniștea ta și tradițiile care te sufocă. Oare câți dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când cei dragi ne rănesc cel mai tare?

Mă întreb adesea: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Ați fi ales liniștea sau ați fi continuat să suportați doar pentru a păstra aparențele?