Crăciunul care ne-a despărțit: Povestea unei mame vitregi în România

— Nu e corect, mamă! De ce Vlad a primit telefon și eu doar o păpușă? Vocea Ioanei a spart liniștea din sufrageria luminată de bradul împodobit. Era Ajunul Crăciunului, iar eu, Simona, mă simțeam prinsă între două lumi: cea a fiului meu Vlad, din prima căsătorie, și cea a Ioanei, fiica soțului meu, Mihai.

Am încercat să mă pregătesc pentru această zi. Am pus bani deoparte luni întregi, am făcut liste, am ascultat dorințele fiecăruia. Vlad își dorea un telefon nou, Ioana visa la o păpușă scumpă, dar bugetul nu-mi permitea să le iau amândurora același lucru. Am ales ce am crezut că le-ar aduce zâmbetul pe buze. Dar când am văzut lacrimile Ioanei și privirea acuzatoare a lui Mihai, mi-am dat seama că nu există alegere corectă într-o familie ca a noastră.

— Simona, nu puteai să fii mai echitabilă? a întrebat Mihai, cu voce joasă, dar tăioasă. Nu vezi că ai făcut-o pe Ioana să se simtă mai puțin importantă?

M-am apărat stângaci:
— Vlad are nevoie de telefon pentru școală, Ioana are deja unul… Am vrut doar să…

Dar cuvintele mi s-au înecat în gât. Știam că nu e vorba doar despre cadouri. Era despre locul fiecăruia în familia noastră. Despre cum, oricât m-aș strădui, mereu voi fi „mama vitregă” care nu poate iubi la fel.

A doua zi, la masa de Crăciun, tensiunea plutea în aer. Mama lui Mihai, doamna Viorica, a venit cu o privire critică și cu vorbe grele:
— Pe vremea mea, copiii primeau la fel. Nu făceam diferențe! Ce exemplu dai tu acestor copii?

Vecina de la doi, doamna Lenuța, a auzit discuția și a început să bârfească pe scară:
— Ai văzut ce-a făcut Simona? L-a răsfățat pe al ei și pe fata lui Mihai a lăsat-o deoparte…

În câteva ore, povestea noastră era pe buzele tuturor. Pe grupul de Facebook al blocului au apărut comentarii răutăcioase:
„Așa-s mamele vitrege! Niciodată nu-și iubesc copiii la fel!”
„Săraca fată! Să crești fără mamă și să te trateze așa…”

Am încercat să răspund:
„Nu e adevărat! Îi iubesc pe amândoi! Am făcut tot ce am putut…”

Dar nimeni nu voia să asculte explicații. Mihai s-a retras în tăcere, iar Vlad s-a închis în camera lui. Ioana m-a privit cu ochi mari și triști:
— De ce nu mă iubești ca pe Vlad?

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva toți aveau dreptate. Poate că nu eram destul de bună pentru rolul acesta. Poate că niciodată nu voi reuși să-i fac pe toți fericiți.

În zilele următoare, am simțit privirile judecătoare ale vecinilor când ieșeam cu gunoiul sau mergeam la magazin. Mama mea m-a sunat:
— Simona, nu te mai consuma! Oamenii vorbesc oricum. Tu știi ce ai în suflet.

Dar nu era atât de simplu. Fiecare cuvânt răutăcios mă durea ca o rană deschisă. M-am gândit să plec de acasă. Să-i las pe Mihai și pe Ioana să fie fericiți fără mine. Dar Vlad avea nevoie de mine. Și poate și Ioana, chiar dacă nu putea să-mi spună asta.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, Ioana a venit la mine în bucătărie.
— Pot să stau cu tine?

Am dat din cap și i-am făcut un ceai cald.
— Știi… mi-e dor de mama mea adevărată. Dar știu că tu te străduiești. Doar că uneori doare…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.
— Și mie mi-e greu, Ioana. Dar te iubesc. Poate nu la fel ca mama ta, dar cât pot eu.

A doua zi am decis să scriu un mesaj public pe Facebook:
„Nu există manual pentru a fi mamă vitregă. Fac greșeli, dar încerc să-i iubesc pe amândoi copiii noștri. Vreau doar să fim o familie.”

Au urmat alte comentarii – unele de susținere, altele pline de ură. Dar ceva s-a schimbat în mine: am realizat că nu pot controla gura lumii, dar pot controla cât suflet pun în fiecare gest față de copiii mei.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet, relația cu Ioana s-a vindecat. Vlad a început să o includă mai mult în jocurile lui. Mihai m-a îmbrățișat într-o seară:
— Nu e ușor pentru nimeni. Dar tu ești liantul nostru.

Știu că vor mai fi momente grele. Că lumea va judeca mereu fără să știe ce e în spatele ușilor închise. Dar acum mă întreb: oare câți dintre noi ne dăm silința să fim părinți buni într-o lume care ne vrea perfecți? Oare cât de mult contează ce cred ceilalți când copiii tăi au nevoie doar de tine?