Copilul din visuri, găsit în locuri neașteptate

— Irina, iar ai uitat să iei pastilele!
Vocea lui Vlad răsună din bucătărie, tăioasă, ca o lamă pe care o simt deja înfiptă în piept. Mă uit la cutia cu medicamente de pe noptieră și simt cum mă sufoc. Cinci ani de tratamente, injecții, ecografii și promisiuni goale. Cinci ani în care fiecare lună a început cu speranță și s-a sfârșit cu plâns în baie, ascunsă de ochii lui Vlad, de ochii mamei mele, de ochii lumii.

— Nu le-am uitat, doar că… nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! îi răspund cu voce stinsă.

El oftează. Știu deja ce urmează. Discuția asta o avem aproape săptămânal, iar la finalul ei rămânem amândoi mai goi, mai străini unul de celălalt.

— Irina, trebuie să încercăm tot ce se poate. Nu putem renunța acum. Mama ta mă întreabă mereu când îi facem un nepot. Și ai văzut ce a zis doctorul: încă există șanse!

Îmi vine să țip. Să-i spun că nu mai vreau să fiu un experiment medical, că nu mai suport privirile pline de milă ale rudelor la mesele de duminică. Dar tac. Îmi strâng halatul pe mine și mă uit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din București.

În seara aceea, după ce Vlad adoarme cu televizorul aprins, mă strecor în baie și plâng în șoaptă. Mă simt vinovată că nu pot să-i ofer ce-și dorește. Că nu pot să fiu femeia „întreagă” pe care o vrea familia mea. Că nu pot să fiu mamă.

A doua zi, la serviciu, colega mea Ana mă trage deoparte.

— Irina, te văd tot mai tristă… Ce se întâmplă?

Îi spun totul. Despre tratamentele eșuate, despre presiunea lui Vlad și a mamei mele, despre sentimentul că nu mai am niciun rost.

— Știi… sora mea a adoptat o fetiță anul trecut. La început i-a fost greu, dar acum nu-și poate imagina viața fără ea.

Adopție. Cuvântul ăsta mă sperie. Mama mi-a spus mereu că „sângele apă nu se face”. Vlad nici nu vrea să audă: „Nu e același lucru”, mi-a zis într-o seară, când am încercat timid să deschid subiectul.

Dar în noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la copilul acela care poate undeva plânge după o mamă. Oare eu aș putea fi acea mamă?

Trec săptămâni. Încercăm încă o procedură FIV. Eșuează din nou. Vlad devine tot mai distant. Mama vine într-o zi la noi și îmi spune:

— Irina, trebuie să faci ceva! O femeie fără copii e ca un pom fără rod.

Mă simt ca un pom uscat, gata să se rupă la prima furtună.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, merg la supermarket după pâine. La ieșire, văd o fetiță micuță, murdară și udă leoarcă, care cerșește lângă ușă.

— Ai ceva de mâncare? mă întreabă cu ochii mari și negri.

Nu știu ce mă apucă. O iau de mână și o duc la o patiserie din apropiere. Îi cumpăr un covrig și un ceai cald.

— Cum te cheamă?

— Maria…

— Unde sunt părinții tăi?

Își pleacă privirea. Nu răspunde.

O las la centrul de plasament din sectorul nostru, dar gândul la ea nu-mi dă pace zile întregi. Încep să merg acolo tot mai des. Maria se lipește de mine ca un pui abandonat. Îmi povestește despre nopțile reci pe stradă, despre frica de oameni răi, despre dorința ei cea mai mare: „Să am o mamă care să mă țină în brațe.”

Într-o seară îi spun lui Vlad:

— Vreau să adoptăm pe cineva ca Maria.

Se uită la mine ca la o străină.

— Nu e copilul nostru! Nu e sângele nostru! Ce-o să zică lumea?

— Dar dacă lumea nu contează? Dacă doar noi contăm?

Se ridică nervos și pleacă din cameră. În noaptea aceea doarme pe canapea.

Trec luni de zile în care ne certăm aproape zilnic. Mama îmi spune că fac o greșeală: „O să-ți pară rău! Copiii altora nu-s ca ai tăi!”

Dar eu continui să merg la Maria. Încep procedurile de adopție singură. Vlad refuză să mă susțină. Într-o zi îmi spune:

— Dacă faci asta fără mine… poate ar trebui să ne despărțim.

Îl privesc lung. Îmi dau seama că lupta mea pentru a fi mamă m-a schimbat pentru totdeauna. Când primesc vestea că pot s-o iau pe Maria acasă, plâng de fericire și frică în același timp.

Vlad pleacă din apartament două zile mai târziu. Mama nu-mi mai vorbește cu săptămânile.

Dar într-o dimineață friguroasă de martie, Maria vine la mine în pat și mă îmbrățișează strâns:

— Mami…

Atunci știu că am făcut alegerea corectă. Chiar dacă am pierdut oameni dragi pe drum, am câștigat ceva ce nu poate fi măsurat în sânge sau gene: iubirea necondiționată a unui copil care avea nevoie de mine la fel cum aveam eu nevoie de el.

Mă întreb uneori: câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima chiar dacă asta înseamnă să pierdem tot ce credeam că ne definește? Oare câți dintre noi ar putea iubi un copil găsit în locuri neașteptate?