Copilul din brațele mele nu e al meu: Povestea unei mame din România

— Nu se poate, domnule doctor! Nu se poate! am urlat, simțind cum îmi fuge pământul de sub picioare. În salonul rece al maternității din Pitești, cu miros de dezinfectant și lacrimi, soțul meu, Radu, stătea înlemnit lângă mine. Doctorul Dima își frământa mâinile, evitându-mi privirea.

— Victoria, știu că e greu de acceptat, dar rezultatele testului ADN sunt clare. Fetița pe care ați crescut-o nu este copilul dumneavoastră biologic.

Am simțit cum tot ce am construit în ultimele șase luni se prăbușește. Am ținut-o pe Ana la piept din prima clipă, i-am cântat noaptea când avea colici, i-am sărutat fruntea când a făcut febră. Cum să nu fie a mea? Cum să-mi spună cineva că sângele meu nu curge prin venele ei?

Radu a rupt tăcerea cu vocea lui groasă:

— Și unde e copilul nostru adevărat?

Doctorul a oftat adânc:

— Am identificat familia. S-a produs o încurcătură la maternitate în noaptea în care ați născut. Copilul dumneavoastră biologic a fost dat altei familii, iar dumneavoastră ați primit-o pe Ana.

Am izbucnit în plâns. Îmi venea să urlu la toată lumea, să dau vina pe asistentele obosite, pe sistemul medical românesc, pe soartă. Mama mea, care stătea pe un scaun în colțul salonului, s-a ridicat și m-a luat în brațe:

— Victorie, liniștește-te, mamă. O să găsim o soluție.

Dar ce soluție? Să dau copilul pe care îl iubesc ca pe ochii din cap? Să iau în brațe un bebeluș străin și să mă prefac că e al meu?

Au urmat zile de coșmar. Radu nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Mama încerca să mă convingă să accept schimbul: „Sângele apă nu se face”, repeta ea obsesiv. Eu nu puteam decât să mă uit la Ana și să plâng. Mă simțeam vinovată față de copilul meu biologic, dar și față de Ana. Ce vină avea ea că niște adulți au greșit?

Într-o seară, Radu a izbucnit:

— Victoria, trebuie să ne gândim la viitorul nostru! Cum o să fie când Ana va crește și va afla adevărul? Cum o să ne privească propriul nostru copil dacă nu-l aducem acasă?

— Dar Ana? am întrebat eu cu voce stinsă. Ce facem cu ea?

— Nu știu! a răspuns el furios. Nu știu!

Am început să mă cert cu Radu aproape zilnic. El voia să facem schimbul cât mai repede. Eu nu puteam să mă desprind de Ana. Într-o noapte, am luat-o în brațe și am ieșit pe balcon. Era frig și ningea încet. Am privit cerul și am șoptit:

— Doamne, dă-mi un semn! Ce fel de mamă sunt dacă renunț la copilul meu? Dar ce fel de om sunt dacă o abandonez pe Ana?

A doua zi am primit un telefon de la familia celeilalte fetițe. Mama ei, Irina, plângea la telefon:

— Doamnă Victoria, nici noi nu știm ce să facem… Am crescut-o pe Maria ca pe sufletul nostru. Cum să o dăm înapoi? Dar și noi vrem să ne cunoaștem copilul adevărat…

Ne-am întâlnit într-un parc din oraș. Două familii distruse, două mame cu ochii roșii de plâns și doi tați care nu-și găseau cuvintele. Am stat pe o bancă și am privit cele două fetițe jucându-se pe păturică.

— Poate putem găsi o cale… a spus Irina încet.

— Să le creștem împreună? am întrebat eu cu speranță.

— Să le lăsăm să se cunoască… Să nu le rupem brusc de tot ce au iubit până acum.

Am hotărât să facem schimbul treptat. În fiecare weekend mergeam la ei acasă sau veneau ei la noi. Încercam să mă apropii de Maria, fetița mea biologică, dar simțeam că trădez pe Ana cu fiecare zâmbet pe care i-l ofeream celeilalte.

Radu s-a apropiat repede de Maria. O ridica în brațe și îi spunea „fetița lui tati”. Eu mă simțeam vinovată față de amândouă.

Într-o zi, Ana s-a uitat la mine cu ochii ei mari și m-a întrebat:

— Mami… tu mă mai iubești?

Atunci am izbucnit în plâns și am strâns-o tare la piept.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze cât de cât. Am rămas aproape de familia Irinei. Fetele au crescut ca două surori – una la noi, una la ei, dar mereu împreună la aniversări și vacanțe.

Dar rana nu s-a vindecat niciodată complet. Încă mă întreb dacă am făcut ce trebuia sau dacă am greșit față de una dintre ele.

Uneori mă uit la Ana și la Maria jucându-se împreună și mă întreb: oare dragostea unei mame ține doar de sânge? Sau sufletul știe mai bine cui îi aparține?