Copilul din brațele mele: Destin schimbat la maternitate

— Nu, nu se poate! Nu… nu e adevărat! am urlat, simțind cum podeaua rece a spitalului se clatină sub mine. Vlad m-a prins de braț, încercând să mă țină în picioare, dar tot ce voiam era să fug, să dispar, să mă trezesc din coșmarul ăsta.

În fața noastră, doamna doctor Stoica își frământa mâinile, evitându-ne privirea. „Testele genetice… nu se potrivesc. Fetița dumneavoastră, Mara, nu este copilul biologic al niciunuia dintre dumneavoastră.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mara, fetița mea cu ochi mari și păr cârlionțat, pe care am ținut-o la piept nouă luni și încă doi ani după aceea, nu era a mea? Cum să fie posibil? Cum să-mi spună cineva că viața mea, familia mea, tot ce am construit, e o minciună?

Vlad a rămas mut. L-am văzut cum își strânge pumnii, cum își mușcă buzele până la sânge. „Ce înseamnă asta? Unde e copilul nostru?”

Doctorița a oftat adânc. „Am început o anchetă internă. Există suspiciunea că la maternitatea din Pitești s-au încurcat bebelușii în ziua nașterii dumneavoastră. Nu sunteți singurii afectați.”

M-am prăbușit pe scaun. Mâinile îmi tremurau. M-am gândit la Mara, la râsul ei cristalin, la felul în care mă striga „mami”, la nopțile nedormite, la prima ei febră, la pașii mici prin casă. Cum să nu fie a mea?

În zilele ce au urmat, am trăit ca într-o ceață groasă. Vlad nu vorbea aproape deloc. Mama mea plângea la telefon: „Nu se poate! E imposibil! Tu ai născut-o!”

Tatăl meu a venit la București special să mă vadă. „Oana, orice ar fi, Mara e nepoata mea. Sângele nu contează!” Dar eu simțeam că mă sufoc.

Apoi au venit anchetele, vizitele asistenților sociali, telefoanele de la presă. O altă familie — familia Popescu — a fost identificată ca având fetița noastră biologică, Ana. Aveau și ei o poveste asemănătoare: șoc, disperare, furie.

Într-o zi de joi, am fost chemați la Direcția pentru Protecția Copilului. Ne-au pus față în față cu familia Popescu. Ana era o fetiță blondă cu ochi verzi — ochii mei. Am simțit un gol imens când am privit-o pentru prima dată. Era a mea și totuși nu era.

— Nu pot… nu pot să renunț la Mara! am izbucnit în fața tuturor.

Doamna Popescu plângea și ea: „Nici eu nu pot să-mi las fata!”

Vlad a încercat să fie rațional: „Poate găsim o soluție… să rămână fiecare copil acolo unde a crescut?”

Dar legea era clară: aveam dreptul să cerem schimbarea copiilor sau să păstrăm situația actuală printr-un proces complicat de adopție reciprocă.

Nopți întregi n-am dormit. M-am uitat la Mara cum doarme lângă mine și m-am întrebat: dacă ar fi să aleg între ea și Ana? Cum poți alege între două vieți? Cum poți rupe un copil din brațele mamei care l-a crescut?

Vlad s-a închis în el. Nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la psiholog.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Vlad a izbucnit:
— Oana, eu vreau să luptăm pentru Ana! E copilul nostru! Nu pot trăi știind că fata mea crește în altă familie!

M-am uitat la el ca la un străin.
— Și Mara? Ce facem cu Mara?
— Nu știu… Poate putem păstra legătura cu amândouă… Poate putem fi părinți pentru două fete…

Am început să plâng în hohote.
— Nu vreau să pierd niciuna! Nu vreau să fiu mama care și-a abandonat copilul!

Zilele au trecut greu. Familia lui Vlad ne-a acuzat că suntem slabi: „Trebuie să vă luați copilul biologic! Sângele apă nu se face!”

Mama mea mi-a spus: „Nu contează sângele! Contează cine i-a stat alături când avea febră!”

Am ajuns să ne certăm zilnic. Vlad s-a mutat temporar la părinții lui. Mara simțea tensiunea și plângea des fără motiv.

Într-o zi am primit o scrisoare de la familia Popescu: „Vrem să ne întâlnim cu toții. Poate putem găsi o cale împreună.”

Ne-am întâlnit într-un parc din oraș. Ana și Mara s-au jucat împreună fără nicio grijă. Eu și doamna Popescu am stat pe o bancă.
— Știi… mi-e teamă că orice am face, cineva va suferi…
— Și mie mi-e teamă… Dar poate fetele noastre vor fi mai puternice decât noi…

Am decis împreună să nu le despărțim brusc pe fete. Să le lăsăm să se cunoască treptat. Să fim patru părinți pentru două fete.

Procesul legal a durat luni întregi. Presa ne-a vânat fiecare pas. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Copil schimbat la maternitate!”

Am mers la terapie de familie. Am învățat să vorbim despre durere fără să ne distrugem unul pe altul.

Astăzi, după doi ani de la tragedie, Mara și Ana sunt surori de suflet. Noi suntem două familii unite printr-o greșeală cumplită și prin dragostea pentru copiii noștri.

Dar rana rămâne acolo — o rană care nu se va vindeca niciodată complet.

Mă întreb uneori: ce înseamnă cu adevărat să fii mamă? Sângele sau inima? Voi ce ați fi făcut în locul meu?