Copiii mei abia își mai amintesc de mine. Le-am dat un ultimatum: Ajutați-mă sau vând tot și mă duc la azil!

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la poza de pe perete cu copiii mei, Andreea și Vlad, când erau mici, cu obrajii rumeni și ochii plini de viață. Soțul meu, Ion, stătea pe marginea patului, cu mâinile încrucișate pe piept, privind în gol. De luni bune, ne descurcăm singuri, la 74 și 77 de ani, cu o casă mare, grădină, facturi, și tot ce presupune bătrânețea. Copiii? Prezenți doar în poze și, uneori, la telefon, când își aduc aminte să sune de sărbători.

Într-o zi de sâmbătă, când ploua mărunt și frigul pătrundea prin geamurile vechi, am decis să-i sun. Am format numărul Andreei, fiica noastră, care locuiește la București, la două ore de noi. — Mamă, sunt la serviciu, nu pot vorbi mult. Ce s-a întâmplat? — a răspuns ea, grăbită. — Andreea, nu mai putem singuri. Tatăl tău abia se mai ține pe picioare, iar eu nu mai am putere să car lemnele sau să fac piața. Nu mai veniți deloc pe la noi. — Mamă, știi cât de greu e aici. Am și eu copii, serviciu, rate. Nu pot să vin așa, oricând. — Dar niciodată nu poți, Andreea. Niciodată. — am spus, simțind cum mi se strânge inima. — O să încerc să vin luna viitoare, bine? Acum trebuie să închid.

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am uitat la Ion, care își ștergea ochii cu dosul palmei. — Nu mai suntem buni de nimic, Maria. Ne-au uitat. — Nu, Ion, nu ne-au uitat. Doar că nu mai suntem o prioritate. — am încercat să-l liniștesc, dar nici eu nu mai credeam ce spun.

Seara, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, am văzut că ai sunat. Sunt la Cluj, cu serviciul. Revin eu când pot.” Atât. Fără „Ce faci?”, fără „Aveți nevoie de ceva?”. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote, cu capul în mâini. Mă simțeam ca o umbră în propria mea casă, ca și cum nu aș mai conta pentru nimeni.

A doua zi, am început să mă gândesc serios la ce să fac. Casa era mare, prea mare pentru doi bătrâni. Grădina nu mai era plină de râsete, ci de buruieni. Am scos albumul cu poze vechi și am început să răsfoiesc. În fiecare fotografie, eram toți patru: la mare, la munte, la aniversări. Am dat totul pentru ei. Am muncit nopți întregi la croitorie, Ion a tras la combinat până i s-au rupt mâinile. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice pentru ca ei să aibă tot ce le trebuie. Iar acum, când avem nevoie de ei, nu mai există.

Într-o dimineață, am decis: ajunge. Am sunat-o din nou pe Andreea. — Mamă, iar? Ce s-a întâmplat? — Andreea, ascultă-mă bine. Dacă nu veniți să ne ajutați, vând casa și mă duc la azil. Nu mai pot. Nu vreau să mor aici, singură, cu Ion, fără să ne pese nimeni. — Mamă, nu exagera! Cum să te duci la azil? — Nu exagerez. Nu mai pot. Vreau să trăiesc liniștită, să nu mai car griji și singurătate. — Mamă, nu poți face asta! — Ba pot. Și o să fac, dacă nu vă schimbați.

Am închis telefonul și am simțit o eliberare ciudată. Pentru prima dată, am spus ce simt cu adevărat. Ion m-a privit uimit. — Chiar ai de gând să vinzi casa? — Dacă nu se schimbă nimic, da. Nu vreau să mai trăiesc așa. — Maria, poate exagerezi… — Nu, Ion. Am tăcut prea mult. Am dat prea mult. E timpul să cer și eu ceva.

După câteva zile, Andreea a venit, cu soțul și copiii. A intrat în casă, cu ochii în lacrimi. — Mamă, nu vreau să te pierd. Nu vreau să ajungi la azil. — Atunci ajută-mă, Andreea. Nu vreau bani, nu vreau cadouri. Vreau să fiți aici, să simt că mai contez. — O să încerc, mamă. Dar nu-mi cere imposibilul. — Nu-ți cer imposibilul. Îți cer să fii fiica mea.

Vlad a venit și el, după o săptămână. — Mamă, am vorbit cu Andreea. Nu vreau să vinzi casa. — Atunci ajută-mă, Vlad. Nu vreau să mă simt ca o povară. — Nu ești o povară, mamă. — Atunci arată-mi. Nu cu vorbe, cu fapte.

Au început să vină mai des. Să ne aducă cumpărături, să stea la masă cu noi, să ne asculte. Dar nu era ca înainte. Simțeam că o fac din obligație, nu din dragoste. Într-o seară, după ce au plecat, Ion m-a întrebat: — Ești mulțumită acum? — Nu știu, Ion. Poate că am cerut prea mult. Poate că lumea s-a schimbat și noi am rămas în urmă. Dar nu pot să nu mă întreb: oare chiar merităm să fim uitați, după o viață de sacrificii?

Mă uit la poza cu noi patru, din urmă cu 30 de ani, și mă întreb: dacă aș lua-o de la capăt, aș face la fel? Sau aș avea mai mult grijă de mine? Voi ce ați face? Credeți că părinții merită mai mult decât recunoștință de sărbători? Spuneți-mi, nu sunt singura care simte că a dat tot și a primit prea puțin?