Cine ești tu, bunico? Povestea unei absențe care doare

— Mami, cine e bunica? De ce nu vine niciodată la noi?

Întrebarea Mariei m-a lovit ca un pumn în stomac. Era a treia zi după aniversarea ei de șase ani, iar tortul încă mai avea urme de lumânări topite. Îmi amintesc cum am privit-o, cu ochii ei mari și sinceri, și nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că bunica ei, mama soțului meu, nu a venit nici măcar să-i spună „La mulți ani”? Că nu a sunat, nu a scris, nu a trimis nici măcar un mesaj sec pe WhatsApp? Și totuși, locuim la două străzi distanță, în același cartier din Ploiești.

De opt luni, doamna Elena nu a trecut pragul casei noastre. Nu a întrebat de copii, nu a venit la serbarea lui Vlad, nu a adus o ciocolată sau o jucărie. Nici măcar nu a sunat să vadă dacă sunt sănătoși. Și nu pot să spun că am avut vreun conflict uriaș. Da, au fost mici discuții — ca în orice familie — dar nimic care să justifice această absență totală.

În seara aceea, după ce am culcat copiii, am stat pe canapea cu Mihai, soțul meu. El părea resemnat. „Așa e mama… Nu vrea să se bage. Poate îi e greu să accepte că nu mai suntem copii.” Dar eu simțeam altceva: o furie mocnită și o tristețe care mă sufoca.

— Mihai, dar copiii tăi nu merită asta! Cum să nu-ți vezi nepoții atâta timp?

El a ridicat din umeri și s-a uitat în gol.

— Am încercat să vorbesc cu ea. Zice că e ocupată, că are probleme cu sănătatea… Dar dacă o vezi pe Facebook, postează poze de la cafenele cu prietenele ei.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre mine. Nu aveam nevoie să vină să-mi dea lecții sau să-mi spună cum să cresc copiii. Dar Maria și Vlad? Ei ce vină au?

A doua zi am decis să încerc eu. Am luat telefonul tremurând și am format numărul ei.

— Alo? Da, Ioana sunt… Voiam doar să vă întreb dacă sunteți bine. Copiii întreabă de dumneavoastră.

O pauză lungă. Parcă auzeam televizorul pe fundal.

— Sunt bine, mulțumesc. Am fost ocupată… Poate trec pe la voi într-o zi.

— Maria a întrebat de dumneavoastră la ziua ei…

— Da… La mulți ani! Să fie sănătoasă!

Și atât. Niciun plan concret, nicio promisiune. Am închis telefonul cu lacrimi în ochi.

În zilele următoare am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate am greșit cu ceva? Poate am spus ceva nepotrivit? Am rememorat fiecare discuție, fiecare gest. Dar nu găseam nimic care să justifice această răceală.

Am început să observ cum absența bunicii îi afectează pe copii. Maria s-a retras în sine, iar Vlad — care are doar patru ani — a început să întrebe de ce ceilalți copii merg la bunici în weekend și el nu. La grădiniță, educatoarea mi-a spus că Maria desenează mereu o casă mare cu multe ferestre și o femeie bătrână la geam. „Spune că e bunica ei care nu iese niciodată afară.”

Într-o duminică dimineață, când Mihai era plecat la serviciu, m-am hotărât să merg la doamna Elena acasă. Am luat copiii de mână și am bătut la ușa ei. A deschis mirată, cu halatul pe ea.

— Bună ziua… Am venit să vă vedem. Copiii voiau să vă salute.

Maria s-a ascuns după mine, iar Vlad s-a uitat curios la ea.

— Vai, ce mari ați crescut! a zis ea forțat.

Am intrat în holul mic și rece. Pe masă era o cană de cafea și un ziar vechi. Copiii s-au uitat la fotografiile de pe perete — poze vechi cu Mihai copil, cu soțul ei decedat.

— Bunico, tu vii la noi de Crăciun? a întrebat Maria timid.

Doamna Elena a ezitat.

— Nu știu… Poate… Vedem atunci.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am stat zece minute stinghere, apoi am plecat acasă cu sufletul greu.

Seara i-am povestit lui Mihai totul. El s-a enervat:

— Dacă nu vrea să se implice, nu putem forța lucrurile! Nu mai insista!

Dar eu nu puteam renunța atât de ușor. Pentru copii era important. Pentru mine era important.

În următoarele luni am încercat să mențin legătura: i-am trimis poze cu copiii, invitații la serbări, mesaje de sărbători. Răspunsurile au fost mereu scurte sau inexistente.

Într-o seară târzie de primăvară, Maria m-a întrebat din nou:

— Mami, bunica ne iubește?

Nu am știut ce să-i spun. Cum explici unui copil că uneori adulții aleg distanța fără motiv? Că uneori oamenii dragi pot răni fără să-și dea seama?

Am început să mă întreb dacă nu cumva societatea noastră pune prea multă presiune pe relațiile de familie „perfecte”. Dacă nu cumva fiecare are dreptul la propriile limite — chiar dacă asta doare pe ceilalți.

Dar copiii mei? Ei ce vină au?

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva va înțelege durerea mea și va avea un sfat pentru mine. Să mai încerc? Să renunț? Sau pur și simplu să accept că uneori bunicii aleg să fie străini?

Oare cât de mult contează prezența unei bunici în viața unui copil? Și cât ar trebui să lupte un părinte pentru această legătură?