Cina pe care am uitat-o: Povestea unei mame în luptă cu uitarea

— Maria, iar ai uitat să iei pâine! Glasul lui Vlad, fiul meu cel mare, răsună tăios din bucătărie. M-am oprit în prag, cu plasele grele atârnându-mi de mâini și cu obrajii arși de frig. M-am uitat la el, la ochii aceia căprui care, cândva, mă priveau cu dragoste și încredere. Acum, în privirea lui era doar reproș.

— Am uitat… Îmi pare rău, Vlad. Am avut o zi grea la muncă. Poate merge cineva până la magazin?

Nimeni nu a răspuns. Ana, fata mea cea mică, stătea cu capul plecat peste caietul de teme, iar Ilinca, adolescenta rebelă, butona telefonul fără să mă bage în seamă. Am simțit cum mă apasă pereții casei, cum fiecare respirație devine mai grea. Am lăsat plasele jos și am încercat să zâmbesc.

— Haideți la masă! Am făcut supă de pui și cartofi la cuptor.

Copiii s-au așezat fără chef. Am pus farfuriile pe masă și am privit cum fiecare își lua porția în tăcere. Niciun cuvânt de mulțumire, niciun zâmbet. Doar sunetul lingurilor lovind porțelanul și priviri pierdute în gol.

În timp ce mâncau, gândurile mi-au fugit la ziua care tocmai trecuse. La șeful care mi-a spus că trebuie să stau peste program dacă vreau să-mi păstrez locul de muncă. La vecina care m-a întrebat dacă mai pot plăti întreținerea luna asta. La telefonul care a sunat de două ori și la mesajul tatălui copiilor: „Nu pot veni weekendul ăsta. Am treabă.”

— Mama, mâine trebuie să aduc bani pentru excursie! a izbucnit Ana brusc.

— Și eu am nevoie de bani pentru manuale, a adăugat Ilinca fără să ridice ochii din telefon.

— Și eu… — Vlad s-a oprit. S-a uitat la mine și a oftat. — Lasă, nu contează.

Am simțit cum mi se strânge inima. Salariul meu abia ajunge pentru facturi și mâncare. De unde să mai scot bani pentru excursii și manuale? M-am ridicat de la masă și am început să strâng farfuriile, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Nu vă supărați pe mine… Fac tot ce pot… am șoptit.

Ilinca a ridicat ochii spre mine pentru prima dată în seara aceea.

— Nu ne supărăm, mamă. Doar că… nu mai e ca înainte.

Am simțit un gol imens în stomac. Nu mai e ca înainte… Când erau mici, râdeam împreună la masă, ne jucam, povesteam despre ziua noastră. Acum, fiecare e prins în lumea lui, iar eu alerg între două joburi ca să nu le lipsească nimic material — dar le lipsește ceva mult mai important: prezența mea.

După cină, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, pot să dorm cu tine diseară? Mi-e dor de poveștile tale…

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă e. Am uitat când am stat ultima oară cu ea seara, să-i spun o poveste sau să-i mângâi părul până adoarme.

— Sigur că poți, iubita mea…

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele pe care le-am ratat alergând după bani: serbările la care n-am ajuns, zilele de naștere petrecute la muncă, serile când am adormit pe canapea cu facturile în brațe. Am încercat să-mi amintesc ultima dată când am râs împreună toți patru — dar nu mi-am putut aminti.

Dimineața m-a găsit obosită și cu ochii umflați de plâns. Copiii s-au pregătit pentru școală în tăcere. Le-am pus sandvișurile în ghiozdane și i-am privit cum ies pe ușă fără să-și ia rămas bun.

La serviciu, colega mea, Camelia, m-a întrebat:

— Maria, tu când ai stat ultima dată cu copiii tăi fără să te gândești la bani?

N-am știut ce să-i răspund. Mi-am dat seama că nu mai știu cum e să fii mamă fără griji financiare. Când am ajuns acasă seara, casa era goală. Copiii erau plecați la prieteni sau la meditații. Am stat singură la masă și am plâns.

În weekend am încercat să organizez o cină specială. Am gătit sarmale și prăjitură cu mere — preferatele lor. I-am chemat la masă cu voce tremurată:

— Haideți să mâncăm împreună! Azi nu mă grăbesc nicăieri…

Au venit toți trei, mirați. La început au fost tăcuți, dar apoi Ana a început să povestească despre excursia la munte, Ilinca despre problemele cu profesoara de română, iar Vlad despre planurile lui pentru facultate. Pentru prima dată după mult timp am râs împreună.

La finalul cinei, Vlad s-a uitat la mine și mi-a spus:

— Mamă… Știm că îți e greu. Dar vrem doar să fii aici cu noi…

M-am ridicat și i-am îmbrățișat pe toți trei. În acea clipă am înțeles că sacrificiile mele nu valorează nimic dacă nu sunt prezentă în viața lor.

Acum mă întreb: oare câți părinți ca mine uită să fie acolo pentru copiii lor, pierduți în goana după bani? Oare cât costă cu adevărat timpul petrecut împreună?