Cina de Crăciun care a rupt familia: Povestea mea despre așteptări, eșec și curaj

— Nu vreau să mai gătesc sarmalele anul ăsta, Mariana! am spus, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soacra mea peste masa din bucătărie. Mirosea a ceapă prăjită și a tensiune. Era Ajunul Crăciunului și toată lumea se agita prin casă, dar eu simțeam că timpul s-a oprit.

Mariana s-a oprit din tocat varza și m-a privit cu ochii ei reci, albaștri. — Cum adică nu vrei? Anul trecut ai zis că vrei să te implici. Așa se face în familia noastră. Femeile gătesc împreună!

Mi-am strâns palmele transpirate în poală. Îmi aminteam perfect Crăciunul trecut: cum am ars sarmalele, cum toți au râs, cum cumnata mea, Camelia, a făcut glume pe seama mea toată seara. Soțul meu, Radu, a încercat să mă apere, dar Mariana i-a spus că „așa învață tinerele neveste”. Am plâns în baie, cu capul în mâini, rușinată și furioasă.

— Nu vreau să mai trec prin asta, am spus încet. Nu mă simt bine când toată lumea râde de mine.

Mariana a oftat teatral. — Nu e vorba de tine! E vorba de tradiție! Dacă nu gătești tu sarmalele, cine să le facă? Camelia? Ea are copii mici! Eu am făcut destule la viața mea!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mereu era vorba despre ce vrea ea, despre cum trebuie să fie lucrurile. Niciodată nu conta ce simțeam eu. M-am ridicat brusc de pe scaun.

— Poate că ar trebui să facem altfel anul ăsta. Poate comandăm mâncare sau gătim fiecare ce vrea acasă la el.

Mariana s-a înroșit la față. — Asta nu e familie! Asta e lipsă de respect! Tu nu respecți nimic din ce am construit eu aici!

Radu a intrat în bucătărie exact atunci, cu fiica noastră, Ilinca, de mână. — Ce se întâmplă?

— Soția ta nu vrea să gătească sarmalele! a explodat Mariana.

Radu m-a privit lung. — Ești sigură?

Am dat din cap. — Da. Nu mai pot.

Camelia a apărut și ea, cu gemenii alergând pe lângă ea. — Ce-i cu scandalul? S-au ars iar sarmalele?

— Nici n-am apucat să le facem! a răspuns Mariana, aruncându-mi o privire tăioasă.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. — Nu vreau să fiu ținta voastră încă un an la rând!

Camelia a ridicat din umeri. — Dacă nu vrei, nu face. Eu oricum nu am timp.

Mariana s-a prăbușit pe scaun, ca o regină detronată. — Nu mai e nimic sfânt…

Radu mi-a pus mâna pe umăr. — Hai să mergem acasă.

Am ieșit din casa Marianei cu inima grea. Pe drum, Ilinca m-a întrebat: — Mami, de ce e bunica supărată?

Am inspirat adânc. — Pentru că uneori oamenii mari uită că fiecare are dreptul să spună „nu”.

Acasă, am plâns în brațele lui Radu. — M-am săturat să fiu mereu cea care trebuie să demonstreze ceva. De ce nu pot fi acceptată așa cum sunt?

— Pentru că mama nu știe altfel, mi-a spus el blând. Dar ai făcut bine că ai spus ce simți.

A doua zi dimineață, Mariana ne-a trimis un mesaj: „Sper că sunteți mulțumiți. Sarmalele le-am făcut singură.”

M-am uitat la telefon și am simțit un amestec de vinovăție și ușurare. Poate că am rănit-o, dar pentru prima dată am avut curajul să mă pun pe mine pe primul loc.

Seara, când am stat la masă doar noi trei, fără zarva obișnuită și fără priviri critice, Ilinca a spus: — Îmi place Crăciunul ăsta. Suntem liniștiți.

M-am uitat la Radu și am zâmbit printre lacrimi.

Oare câți dintre noi trăim ani întregi încercând să mulțumim pe alții și uităm de noi? Cât de mult trebuie să suferim până avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?