Cenușa și cicatricile: Povestea Magdei din blocul de la marginea orașului

— Magda, du-te în camera ta! vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în sufrageria mică, cu pereți scorojiți și miros de mucegai. M-am oprit în prag, cu ochii mari, privind cum mama încerca să-l liniștească. Aveam doar doisprezece ani, dar știam deja prea bine ce urmează. Tata era roșu la față, cu sticla de vodcă pe jumătate goală în mână. Mama tremura, încercând să-i ia sticla, dar el a împins-o cu atâta forță încât s-a lovit cu capul de calorifer. Am țipat, dar nimeni nu m-a auzit. Blocul nostru din cartierul Titan era plin de zgomote, dar nimeni nu băga de seamă țipetele noastre.

În noaptea aceea am stat pe holul spitalului, cu genunchii la piept și ochii umflați de plâns. Mătușa Lenuța a venit să mă ia acasă, dar eu nu voiam să plec. Mama era tot ce aveam. Tata a dispărut câteva zile, iar când s-a întors, nu a spus nimic. Doar s-a așezat la masă și a cerut mâncare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Anii au trecut ca prin ceață. Am crescut printre certuri, uși trântite și promisiuni încălcate. Mama s-a întors acasă după două săptămâni, cu fața vânătă și ochii goi. Nu mai era femeia veselă care îmi cânta seara la culcare. Era o umbră care se ferea de privirea tatălui meu și care îmi spunea mereu să nu-l supăr.

La școală, colegii râdeau de hainele mele vechi și de faptul că nu aveam niciodată pachet la pauză. Profesoara de română, doamna Ionescu, a fost singura care mi-a întins o mână. „Magda, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, eu sunt aici”, mi-a spus într-o zi după ore. Dar eu nu știam cum să pun în cuvinte toată rușinea și furia care mă măcinau pe dinăuntru.

Într-o seară, când tata a venit iar beat acasă și a început să urle că nu e destulă mâncare pe masă, am simțit că ceva se rupe în mine. M-am ridicat și i-am spus: „Nu mai ai voie să ne faci rău!” El a râs batjocoritor și m-a împins la perete. Mama a intervenit, dar tot ea a primit palma. Atunci am fugit la vecina de la doi, tanti Viorica, care a sunat la poliție.

A fost prima dată când tata a fost luat de polițiști. Mama plângea și mă certa că am făcut scandal. „Ne faci de râs în bloc! Ce-or să zică oamenii?” Dar eu nu mai puteam trăi cu frica în suflet.

După incidentul acela, tata a dispărut pentru câteva luni. Am început să respirăm mai ușor. Mama s-a angajat la o spălătorie auto și eu am început să am grijă de fratele meu mai mic, Radu. Îi citeam povești seara și îi promiteam că într-o zi vom pleca din blocul ăsta blestemat.

Dar viața nu e niciodată simplă. Tata s-a întors când eu aveam șaptesprezece ani. Era mai slab, cu ochii adânciți în orbite și mâinile tremurânde. A spus că vrea să se schimbe, că îi pare rău. Mama l-a primit înapoi, iar eu am simțit că tot ce am construit se prăbușește din nou.

Într-o noapte, l-am auzit plângând în bucătărie. M-am dus la el și i-am spus: „Nu pot să te iert pentru ce ne-ai făcut.” S-a uitat la mine cu ochii roșii: „Știu că nu merit iertarea ta, Magda.”

Am terminat liceul cu greu, muncind după ore ca să-mi cumpăr manuale și haine decente. Am intrat la facultate la Litere, dar nu am avut bani să stau la cămin. Făceam naveta zilnic cu tramvaiul 23, printre oameni obosiți și triști ca mine.

La facultate am cunoscut-o pe Irina, colega mea de grupă. Ea m-a invitat pentru prima dată la ea acasă, într-un apartament luminos din centru. Când i-am povestit despre copilăria mea, a plâns împreună cu mine și mi-a spus: „Nu ești singură.”

Între timp, mama s-a îmbolnăvit de inimă. Tata încerca să o ajute, dar vechile obiceiuri reveneau mereu când era stresat sau supărat. Radu a început să lipsească de la școală și să se certe cu mama. Eu eram prinsă între dorința de a-mi construi propria viață și sentimentul de vinovăție că îi las în urmă.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând: „Magda, vino acasă! Radu s-a bătut cu tata.” Am alergat cât am putut de repede spre blocul nostru vechi. L-am găsit pe Radu cu buza spartă și pe tata beat criță pe canapea.

— De ce nu plecăm odată? am urlat către mama.
— Unde să mergem? Cine ne primește?

Am simțit atunci că sunt prinsă într-un cerc vicios din care nu pot ieși.

După încă un an chinuitor, mama a murit în urma unui infarct. Tata a rămas singur în apartament, iar eu și Radu ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică din Militari. Am muncit amândoi ca să putem plăti chiria și să avem ce mânca.

Anii au trecut greu peste noi. Radu s-a apucat de băutură ca tata și am simțit cum blestemul familiei noastre mă urmărește oriunde merg.

Acum am douăzeci și opt de ani și lucrez ca bibliotecară într-o școală generală din București. Încerc să ajut copiii care vin triști sau flămânzi la bibliotecă. Le spun povești despre curaj și speranță, dar uneori mă întreb dacă eu însămi am reușit vreodată să scap cu adevărat.

Tata e bătrân acum și bolnav. Uneori mă sună și îmi spune că îi pare rău pentru tot ce ne-a făcut. Îl ascult în tăcere, dar inima mea e plină de cicatrici.

M-am întrebat mereu: putem ierta cu adevărat pe cei care ne-au distrus copilăria? Sau doar învățăm să trăim cu cenușa trecutului? Voi ce credeți?