Căsnicia mea s-a destrămat pentru că am refuzat să-mi sacrific viața pentru mama lui bolnavă

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să-mi spargă pieptul. Mama ta a aruncat iar cu farfuriile după mine azi-noapte, a încercat să iasă pe geam, iar tu nici măcar nu ai ridicat privirea din telefon!

Radu s-a uitat la mine cu acea privire rece, tăioasă, pe care o cunoscusem doar în rarele momente când certurile noastre depășeau limita. — E mama mea, Irina. Nu pot s-o las singură. Și nici tu n-ar trebui. Ai promis la altar că vei fi alături de mine la bine și la greu.

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum greutatea ultimilor ani mă strivește. De douăzeci de ani eram împreună. Am crescut doi copii, am trecut prin lipsuri, prin bucurii, prin tot ce poate aduce viața într-un apartament de bloc din Ploiești. Dar de când mama lui Radu a început să-și piardă mințile, totul s-a schimbat. La început au fost uitările, apoi crizele de furie, apoi nopțile nedormite în care o căutam prin casă să nu se rănească.

— Radu, nu mai pot. Nu sunt asistentă medicală. Nu sunt psiholog. Nu mai sunt nici soție, nici mamă pentru copiii noștri. Sunt doar o umbră care încearcă să țină totul laolaltă. Te rog… hai să o ducem la un centru specializat. Are nevoie de ajutor pe care noi nu i-l putem da.

El a tăcut mult timp. Am auzit doar zgomotul tramvaiului trecând pe strada principală și respirația grea a mamei lui din camera alăturată. — Dacă o duci acolo, pentru mine e ca și cum ai muri. Nu pot trăi cu cineva care își abandonează familia.

A fost ca un cuțit înfipt în inimă. Am simțit cum tot ce am construit împreună se prăbușește. Copiii noștri, Ana și Vlad, stăteau ascunși după ușa camerei lor, ascultând fiecare cuvânt. Știam că îi rănesc și pe ei, dar nu mai puteam continua așa.

În acea noapte am dormit pe canapea, cu ochii larg deschiși, ascultând fiecare mișcare din casă. Mama lui Radu a început să plângă la trei dimineața, strigând după fiul ei ca un copil speriat. M-am ridicat să o liniștesc, dar când am intrat în cameră m-a scuipat și m-a numit „străină”.

A doua zi dimineață, Radu mi-a pus pe masă o hârtie: cererea de divorț. — Nu mai pot trăi cu tine dacă nu vrei să fii parte din familia mea cu adevărat. Ai ales.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers ore întregi pe străzile orașului, printre oameni grăbiți care nu aveau habar ce furtună se dă în sufletul meu. M-am oprit într-un parc și am început să plâng fără oprire.

M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile în care stăteam trează lângă patul copiilor când aveau febră, zilele în care mergeam la muncă după nopți nedormite din cauza crizelor soacrei mele, vacanțele anulate pentru că „nu putem s-o lăsăm singură”. M-am întrebat dacă toate astea au contat vreodată pentru Radu sau dacă eram doar un pion într-o familie care nu era niciodată a mea cu adevărat.

Când m-am întors acasă, Ana m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns: — Mama, te rog să nu pleci! Tata zice că e vina ta… Dar eu știu cât ai suferit…

Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că nu o voi abandona niciodată. Vlad a venit și el lângă noi, tăcut, dar cu mâna strânsă pe umărul meu.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Radu. I-am arătat articole despre îngrijirea bolnavilor psihici, i-am propus să mergem împreună la consiliere de familie. Refuza orice discuție. — Pentru mine nu există compromis aici. Ori rămâi și ai grijă de mama, ori pleci.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Prietenele mele îmi spuneau că sunt egoistă dacă renunț acum, după atâția ani. Mama mea plângea la telefon: — Irina, tu știi cel mai bine cât poți duce… Dar să nu uiți că familia e tot ce contează.

Dar ce fel de familie e aceea în care unul se sacrifică până la epuizare și celălalt doar cere? Ce fel de iubire e aceea care te obligă să renunți la tine?

Într-o zi am mers la un centru specializat din oraș și am vorbit cu o asistentă socială pe nume Camelia. Mi-a spus calm: — Nu sunteți singura în situația asta. Mulți oameni cred că trebuie să se sacrifice total pentru cei dragi, dar uneori ajutorul adevărat înseamnă să recunoști când nu mai poți și să ceri sprijin profesionist.

Am plecat de acolo cu sufletul puțin mai ușor. Am decis să îi spun lui Radu că voi merge înainte cu divorțul dacă refuză orice ajutor extern pentru mama lui.

Ultima noastră discuție a fost scurtă și rece:
— Ai ales drumul tău, Irina. Să nu te aștepți să te iert vreodată.
— Poate într-o zi vei înțelege că nu te-am trădat pe tine sau pe mama ta… ci doar am încercat să mă salvez pe mine însămi.

Acum locuiesc într-un apartament mic împreună cu Ana și Vlad. Radu a rămas cu mama lui și nu mi-a mai vorbit de atunci. Sunt nopți în care mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea slabă. Dar când îi văd pe copiii mei zâmbind din nou, știu că am ales ceea ce trebuia.

Oare câți dintre noi ne pierdem pe noi înșine încercând să fim totul pentru ceilalți? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria viață?