Casa tatălui meu: Povara unui testament nespus
— Nu ai să pui niciodată mâna pe casa asta, Vlad! Ai auzit? vocea tatălui meu răsuna și acum în mintea mea, deși trecuseră ani de când o rostise pentru prima dată. Eram în bucătăria veche, cu miros de ceapă prăjită și lemn ud, iar tata, cu ochii lui cenușii și reci, mă privea ca pe un străin. Aveam doar șaptesprezece ani atunci, dar simțeam deja povara unui verdict care nu avea să se schimbe niciodată.
Fratele meu, Radu, stătea pe scaunul de lângă sobă, cu capul plecat. El era mereu cel bun, cel ascultător, cel care nu ridica niciodată vocea. Eu eram cel care întreba „de ce?”, cel care voia să plece la facultate la București, să nu rămână la țară, să nu repete viața tatălui nostru. Poate de aceea tata nu m-a iertat niciodată.
Anii au trecut. Am plecat la București, am muncit din greu, am avut parte de eșecuri și mici victorii. Între timp, mama s-a stins, iar tata a rămas singur cu Radu. Vorbeam rar la telefon. De fiecare dată când încercam să mă apropii, tata îmi răspundea sec: „Ai ales alt drum. Să nu uiți asta.”
Când am primit vestea că tata a murit, am simțit un gol ciudat. Nu era doar durere, era și o furie mocnită, un regret că nu apucasem să-i spun tot ce aveam pe suflet. Am ajuns la înmormântare într-o dimineață ploioasă de martie. Casa era plină de rude și vecini. Radu m-a întâmpinat la poartă cu ochii roșii:
— Vlad… a lăsat un testament. Trebuie să știi.
Am intrat în sufrageria mică, unde notarul citea cu voce monotonă ultimele dorințe ale tatălui meu. Când am auzit că toată casa și pământul rămân lui Radu, iar eu nu sunt menționat nici măcar cu o amintire, mi s-a tăiat respirația.
— Cum adică? am întrebat eu, aproape șoptind. Nici măcar o fotografie? O carte?
Notarul a ridicat din umeri. Radu s-a uitat la mine cu vinovăție:
— Vlad, eu n-am știut… El a zis mereu că tu ai ales alt drum.
Am ieșit afară în ploaie, cu hainele ude lipite de piele și cu sufletul mai greu ca niciodată. M-am plimbat prin grădină, printre meri și pruni bătrâni. Fiecare colț al curții îmi amintea de copilărie: de serile când alergam desculț prin iarbă, de mirosul de pâine caldă pe care mama îl scotea din cuptor.
În seara aceea am dormit pe canapeaua din camera mică, cu gândurile răvășite. Radu a venit târziu lângă mine.
— Vlad, dacă vrei… putem împărți totul. Nu-mi trebuie toată casa.
— Nu e vorba de casă, Radu! am izbucnit eu. E vorba că n-am contat pentru el. Că nici măcar n-a vrut să-mi lase o amintire.
Radu a oftat adânc:
— Știi bine că tata era încăpățânat. Poate te-a iubit în felul lui ciudat…
— Sau poate n-a știut să iubească deloc.
Zilele următoare au fost un chin. Vecinii mă priveau cu milă sau cu curiozitate. Unii șopteau pe la colțuri: „Așa-i când pleci de acasă…”. Alții îmi strângeau mâna și îmi spuneau că tata fusese om bun, dar greu la suflet.
Am încercat să găsesc ceva care să-mi aparțină: o carte veche, o fotografie cu mine mic, orice. Dar toate lucrurile mele dispăruseră ca și cum n-aș fi existat vreodată acolo.
Într-o după-amiază, tanti Ileana din sat m-a oprit pe drum:
— Vlad, să nu-l judeci prea aspru pe taică-tău. Știi cum era viața pe vremuri… Greu să-ți arăți dragostea când ai crescut cu frica-n sân.
Am dat din cap fără să spun nimic. Dar în sufletul meu se adunau întrebări fără răspuns: De ce un părinte poate iubi un copil mai mult decât pe altul? De ce trebuie să plătim pentru alegerile noastre toată viața?
În ultima zi înainte să plec înapoi la București, am stat pe prispa casei și am privit apusul peste dealuri. Radu s-a așezat lângă mine.
— Poate ar trebui să vin mai des acasă… Poate așa o să simt că fac parte din familie.
Radu mi-a pus mâna pe umăr:
— Eu te-am considerat mereu fratele meu. Casa asta e și a ta, chiar dacă nu scrie pe hârtie.
Am zâmbit trist:
— Uneori mă întreb dacă un acoperiș poate fi vreodată acasă dacă nu ești dorit acolo…
Acum, după luni de zile, încă mă gândesc la toate astea. Oare câți dintre noi trăim cu povara unor iubiri nespuse și a unor case care nu ne mai aparțin? Ce înseamnă cu adevărat „acasă” pentru fiecare dintre noi?