Casa noastră, dar nu a noastră: Povestea unei familii, a unei case și a trădării

— Nu pot să cred, Sorina! Cheile casei tale sunt la Marius. Mama i le-a dat azi dimineață, fără să-ți spună nimic. Am auzit-o vorbind la telefon cu el, îi explica unde ținem actele și ce trebuie să repare la centrală.

Cuvintele Anei, sora mea, mi-au tăiat respirația. Eram în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă rece, încercând să spăl vasele de la micul dejun. Am simțit cum mi se strânge stomacul și cum tot sângele mi se urcă în obraji. Nu era prima dată când soacra mea, doamna Viorica, făcea lucruri peste capul meu, dar acum era prea mult. Casa asta era visul meu și al lui Radu, soțul meu. Ani de zile am strâns bani, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț doar ca să putem ridica pereții ăștia. Și acum, cheile casei mele ajunseseră la Marius, fratele lui Radu, un om care nu a pus nici măcar o cărămidă la temelia ei.

— Sorina, ai auzit ce ți-am spus? insistă Ana, văzând că nu răspund.

— Da… am auzit. Nu știu ce să fac. Nu știu dacă să plâng sau să urlu.

Am lăsat farfuria să cadă în chiuvetă și am ieșit pe terasă. Aerul rece de martie m-a izbit în față. M-am uitat la grădina încă plină de noroi, la gardul pe care îl vopsisem împreună cu Radu într-o sâmbătă ploioasă. Totul părea atât de străin acum.

Radu a venit acasă târziu în seara aceea. L-am așteptat cu inima bătându-mi nebunește în piept.

— Radu, trebuie să vorbim. E ceva grav.

S-a uitat la mine obosit, cu ochii roșii de la muncă.

— Ce s-a mai întâmplat?

— Mama ta i-a dat cheile casei lui Marius. Fără să ne spună nimic. Și nu e prima dată când decide pentru noi.

A oftat adânc și s-a așezat pe canapea.

— Sorina, știi că mama vrea doar să ajute. Marius are nevoie să stea undeva până își găsește chirie. Nu e mare lucru.

— Nu e mare lucru? Radu, casa asta e a noastră! Nu a mamei tale! Nu a lui Marius! Eu nu mai pot trăi așa, mereu la mâna deciziilor altora!

Am izbucnit în plâns. Radu s-a ridicat și a încercat să mă ia în brațe, dar l-am respins. M-am simțit atât de singură în momentul acela încât mi-am dorit să dispar.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu zgomot de pași pe hol. Marius era deja în casă, cotrobăind prin dulapuri după cafea.

— Bună dimineața, cumnată! Ce faci? Ai cafea tare? Am dormit ca vai de mine aseară…

Am rămas blocată în ușă. Nu-mi venea să cred cât de firesc se comporta, ca și cum ar fi fost la el acasă.

— Bună dimineața… Da, e cafea în dulapul de sus.

— Mulțumesc! Să știi că mama mi-a zis că pot sta cât am nevoie. E ok pentru tine?

Nu am răspuns. Am ieșit din bucătărie și am simțit cum mă sufoc de furie și neputință.

În zilele următoare, casa s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Eu evitam orice discuție cu Radu sau cu Marius. Soacra venea zilnic „să vadă dacă e totul în regulă”, dar de fapt controla fiecare colțișor al casei. Într-o seară, am găsit-o cotrobăind prin sertarele mele din dormitor.

— Ce faci aici? am întrebat-o cu voce tremurată.

— Caut actele casei. Trebuie să-i arăt lui Marius unde sunt toate lucrurile importante. Să nu te superi, Sorina, dar tu nu prea te pricepi la astea…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai era vorba doar de chei sau de spațiu — era vorba despre respectul pe care nu-l mai primeam nici măcar în propria casă.

Într-o noapte, după ce toată lumea adormise, am ieșit pe terasă și am sunat-o pe mama mea.

— Mamă… nu mai pot. Simt că nu mai am loc aici. Parcă nu mai sunt eu.

Mama a tăcut o vreme.

— Sorina, tu ai muncit pentru casa asta. Ai dreptul să fii respectată. Dar dacă nu găsești sprijin la Radu… poate că trebuie să te gândești ce e mai bine pentru tine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios dacă merită să lupt pentru o familie care nu mă vede și nu mă respectă. Am încercat să vorbesc din nou cu Radu.

— Radu, eu nu mai pot trăi așa. Dacă tu nu poți pune limite mamei tale și lui Marius, eu plec. Nu vreau să fiu o musafiră în propria casă!

S-a uitat lung la mine și a tăcut. Tăcerea lui a spus totul.

Într-o dimineață friguroasă de aprilie, mi-am făcut bagajele și am plecat la Ana pentru câteva zile. Când am ieșit pe ușă, Marius nici măcar nu s-a sinchisit să mă salute. Doamna Viorica a venit după mine pe alee:

— Sorina! Unde pleci? Nu poți lăsa casa goală! Cine are grijă de băieți?

— Poate ar trebui să vă gândiți cine are grijă de mine… am răspuns printre lacrimi.

La Ana m-am simțit pentru prima dată liberă după mult timp. Am început să-mi pun întrebări grele: De ce acceptasem atâta lipsă de respect? De ce nu luptasem mai devreme pentru liniștea mea?

După o săptămână, Radu m-a sunat:

— Sorina… poate ar trebui să ne vedem și să vorbim serios despre noi doi.

Nu știu ce va urma. Poate că familia nu e mereu locul unde găsești siguranță și dragoste — uneori e locul unde trebuie să te aperi cel mai tare.

Mă întreb: câți dintre noi au avut curajul să spună „Ajunge!” atunci când familia devine un câmp de luptă? Oare chiar merită să lupți pentru o casă dacă ai pierdut deja acasă din suflet?