Casa de pe Strada Liniștii

— Bunico, trebuie să vorbim, am spus cu voce tremurată, în timp ce ploaia bătea nervos în geamurile vechi ale casei de pe Strada Liniștii. Mirosea a supă de pui și a lemn ud, iar bunica Maria, cu șorțul ei vechi și mâinile crăpate de muncă, m-a privit lung, fără să spună nimic. Am simțit cum inima mi se strânge. Nu era prima dată când mă simțeam copil în fața ei, deși aveam deja treizeci de ani.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Ai pățit ceva la serviciu?

Am dat din cap. Nu era vorba despre serviciu, ci despre viitorul meu. Despre frica aceea surdă că, după atâția ani în care am locuit aici, ajutând-o zi de zi, aș putea rămâne pe drumuri dacă ceva i s-ar întâmpla. Tata nu mai era demult, iar mama… mama nu mai vorbise cu noi de când plecase la București cu un alt bărbat. Eu și bunica eram tot ce rămăsese din familie.

— Bunico… m-am bâlbâit, încercând să-mi găsesc cuvintele. M-am gândit… adică… nu știu cum să spun… poate ar fi bine să treci casa pe numele meu. Să nu avem probleme mai târziu.

A urmat o liniște grea, spartă doar de ticăitul ceasului vechi din sufragerie. Bunica s-a așezat încet pe scaunul de lângă sobă și m-a privit cu ochii ei albaștri, atât de obosiți.

— Irina, tu chiar crezi că eu nu știu ce înseamnă asta? Crezi că n-am văzut destule la viața mea? Toți vor case, pământuri… dar sufletul cui îl mai vrea?

M-am simțit mică, vinovată. Dar nu era doar despre casă. Era despre siguranță, despre teama că viața mea ar putea fi dată peste cap de o decizie luată de alții. Am încercat să-i explic:

— Nu e vorba doar de avere, bunico. Știi bine că nu am pe nimeni altcineva. Dacă tu… dacă nu vei mai fi, ce se va întâmpla cu mine? Casa asta e tot ce am.

Bunica a oftat adânc și a început să-și frământe mâinile.

— Știi ce mi-a spus odată bunicul tău? Că oamenii se schimbă când vine vorba de moșteniri. Că sângele apă nu se face, dar nici nu ține loc de suflet. Tu ai grijă să nu te pierzi pe tine pentru niște ziduri.

Am vrut să protestez, dar am simțit lacrimile cum îmi urcă în gât. Am crescut aici, printre mirosuri de cozonac și povești la gura sobei. Bunica mă învățase să gătesc, să cos nasturi și să nu mă dau bătută niciodată. Dar acum părea că totul se destramă.

— Irina, eu te iubesc ca pe ochii din cap. Dar casa asta… nu pot să ți-o dau acum. Nu pentru că nu te cred vrednică, ci pentru că încă mai am nevoie de ea. Și poate că într-o zi vei înțelege.

Am plecat capul rușinată. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru mine: cum bunica vindea ouă la piață ca să-mi cumpere haine noi la școală, cum stătea nopți întregi lângă mine când aveam febră sau coșmaruri. Și totuși, nu puteam scăpa de sentimentul acela apăsător că meritam ceva în schimb.

A doua zi am venit iar la ea. Am găsit-o pe vecina noastră, doamna Viorica, bârfind la poartă:

— Ai auzit? Irina vrea să-i ia casa bătrânei! Așa-s tinerii ăștia…

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Oare chiar așa mă vedeau toți? O profitoare? Am intrat în casă fără să bat la ușă.

— Bunico, trebuie să vorbim din nou.

Ea m-a privit trist:

— Știu ce se spune prin sat. Dar nu mă interesează gura lumii. Mă doare doar că tu ai ajuns să crezi că dragostea se măsoară în acte și proprietăți.

Mi-au dat lacrimile:

— Nu vreau decât să fiu liniștită, bunico! Să știu că nu pierd tot ce am iubit vreodată…

Atunci a venit momentul adevărului:

— Irina, tu ai nevoie de rădăcini, dar și de aripi. Casa asta e doar un loc. Eu sunt acasă pentru tine cât trăiesc. După aceea… va fi rândul tău să-ți găsești drumul.

Au trecut luni de atunci. Bunica s-a îmbolnăvit între timp și am stat zi și noapte lângă ea. Am înțeles abia atunci că adevărata moștenire nu e casa cu pereți crăpați și acoperiș găurit, ci tot ce am primit de la ea: puterea de a merge mai departe, curajul de a iubi fără condiții.

Când a plecat dintre noi, am rămas singură în casa copilăriei mele. Actele au fost o formalitate — bunica lăsase totul în ordine fără să-mi spună nimic. Dar golul din suflet nu l-a umplut niciun act notarial.

Mă uit acum la poza ei din sufragerie și mă întreb: oare câți dintre noi confundăm dragostea cu siguranța materială? Oare cât valorează o casă față de o inimă care te-a iubit necondiționat?