Casa de pe malul Dunării: Prețul viselor mele

— Nu pot să cred, mamă, că ai făcut asta fără să ne spui! vocea fiicei mele, Ioana, răsună în bucătăria nouă, încă mirosind a vopsea proaspătă și lemn ud. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se oprește pe fereastra largă, dincolo de care Dunărea curge liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Ioana, am visat la casa asta toată viața… am încercat să explic, dar cuvintele mi se opresc în gât. Simt cum privirile tuturor mă apasă: Mihai, băiatul meu cel mare, stă cu brațele încrucișate, iar soțul meu, Victor, evită să mă privească. Nepoții aleargă pe terasă, neștiutori de furtuna dinăuntru.

— Și noi? Noi ce suntem? Doar niște spectatori la visele tale? Ioana ridică tonul, iar Mihai oftează adânc.

— Mamă, nu e vorba doar de bani. E vorba că ai decis singură. Că ai vândut apartamentul din oraș fără să ne întrebi. Că ai pus totul pe o carte…

Mă simt mică, vinovată și totuși încăpățânată. Am muncit toată viața ca profesoară de limba română într-un liceu din Galați. Am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenele. Totul pentru acest vis: o casă pe malul Dunării, unde să-mi adun familia, să aud râsete de copii și să simt miros de cozonac în fiecare duminică.

Dar când am pus cheia în ușă pentru prima dată, am simțit că ceva s-a rupt. Nu era bucuria pe care o așteptam. Era tăcerea apăsătoare a celor dragi.

— Sofia, poate că ar fi trebuit să ne consulți… Victor vorbește încet, dar știu că îl doare. El a fost mereu omul compromisului, cel care a pus familia mai presus de orice. Eu am fost visătoarea.

— Voiam să vă fac o surpriză… Voiam să avem un loc al nostru, unde să fim împreună…

Ioana izbucnește în plâns. — Dar noi nu mai suntem demult împreună! Mihai stă la București, eu la Cluj… Ne vezi doar de Crăciun și Paște. Crezi că o casă ne va aduce înapoi?

Mă uit la mâinile mele îmbătrânite. Îmi amintesc de mama mea, cum cosea la lampă în casa veche din Brăila și cum îmi spunea: „Sofia, nu-ți pune sufletul în ziduri. Pune-l în oameni.”

Dar eu nu am ascultat-o. Am crezut că dacă voi construi ceva trainic, voi lega familia pentru totdeauna.

— Mamă, nu vreau să te rănesc… dar simt că ne-ai exclus din viața ta. Când ai vândut apartamentul fără să ne spui… m-am simțit ca o străină.

Mihai intervine: — Și eu. Și nu e vorba doar de bani sau moștenire. E vorba că nu mai știm cine ești.

Tăcerea cade greu peste noi. Aud doar râsetele copiilor și valurile Dunării lovind malul.

— Poate că am greșit… poate că m-am lăsat furată de un vis egoist. Dar vă rog… încercați să vedeți ce am vrut să fac pentru noi toți.

Victor mă ia de mână. — Sofia, casa asta e frumoasă. Dar nu valorează nimic dacă nu suntem împreună.

În zilele care urmează, casa devine un câmp de bătălie tăcut. Ioana refuză să vorbească cu mine; Mihai pleacă devreme la pescuit cu băieții lui; Victor se refugiază în grădină. Eu gătesc cozonaci și plâng în taină.

Într-o seară, îl găsesc pe Mihai pe terasă, privind Dunărea.

— Ți-ai dorit mereu să fim aproape… dar nu poți forța lucrurile, mamă. Fiecare are drumul lui.

— Știu… dar mi-e teamă că vă pierd.

— Nu ne pierzi dacă ne lași libertatea să alegem cum și când venim aproape de tine.

Ioana vine la mine abia după câteva zile. — Mamă… poate că și eu am greșit. Poate că m-am simțit prea rănită ca să văd ce ai încercat tu să faci. Dar te rog… data viitoare vorbește cu noi înainte să iei decizii mari.

O îmbrățișez strâns și simt cum o parte din povara mea se ridică.

Casa de pe malul Dunării rămâne martor tăcut al viselor mele și al rănilor noastre. Poate că nu va fi niciodată locul perfect pe care l-am imaginat eu. Dar e locul unde am învățat că fericirea nu se construiește din cărămizi și acoperișuri, ci din sinceritate și iertare.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi sacrificăm liniștea celor dragi pentru propriile vise? Și cât de mult putem repara după ce zidurile au fost deja ridicate?