Casa care nu mai e a mea: Povestea unei văduve alungate

— Maria, nu mai ai ce căuta aici. Casa asta e a noastră, tata a scris totul pe numele nostru. Vocea Ioanei răsună tăios, ca o lamă rece, în holul care încă miroase a cafeaua pe care o făceam dimineața pentru Vasile. Mă uit la ea, la fratele ei, Radu, și nu-mi vine să cred că am ajuns aici.

Nu trecuseră nici două săptămâni de când Vasile murise pe neașteptate, într-o dimineață friguroasă de martie. Îl găsisem inert în pat, cu fața liniștită, ca și cum ar fi dormit. Am urlat atunci, am plâns, am chemat salvarea degeaba. Totul s-a prăbușit peste mine într-o secundă: omul meu nu mai era, iar lumea părea să se destrame odată cu el.

Dar nu mi-am imaginat niciodată că răul abia începea. Ioana și Radu au venit la parastas cu fețe lungi și vorbe goale. Nici nu se răcise bine coliva pe masă că au început să vorbească despre acte, moștenire, apartamentul din Drumul Taberei. „Tata a avut grijă să nu rămână nimic pe numele altcuiva”, mi-a spus Radu cu un zâmbet amar. Am simțit cum mă sufoc.

— Dar eu? Eu unde să mă duc? am întrebat încet, cu vocea tremurândă.

— Nu e problema noastră, Maria. Ai 47 de ani, poți să-ți găsești un loc de muncă. Nu ne datorezi nimic și nici noi ție.

Așa am ajuns să-mi strâng hainele în două valize vechi și să plec din casa în care am râs, am gătit și am iubit timp de 12 ani. Vecinii mă priveau cu milă sau cu indiferență. „Nu e mare lucru”, mi-a spus tanti Lenuța de la trei. „Ești tânără, te descurci.”

Dar nu era așa simplu. Nu aveam părinți la care să mă întorc — mama murise de cancer când aveam 20 de ani, tata s-a stins la scurt timp după aceea. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii și probleme. Am dormit două nopți la o cunoștință din liceu, apoi am găsit o cameră de închiriat într-un apartament vechi, cu chiria plătită pe o lună din banii puțini rămași.

În fiecare seară stăteam pe marginea patului străin și mă întrebam: cum am ajuns aici? De ce nu contează nimănui că am fost soția lui Vasile? Că i-am îngrijit casa, că i-am ținut de urât când era bolnav? Că i-am făcut mâncare copiilor lui când veneau în vizită?

Am încercat să-mi găsesc un loc de muncă. La 47 de ani, fără studii superioare și fără experiență recentă — cine mă mai angajează? Am mers la supermarketuri, la curățenie în birouri, la o firmă de catering. Peste tot mi se spunea același lucru: „Vă sunăm noi”. Nimeni nu m-a sunat.

Într-o zi m-am întâlnit cu Ana, o fostă colegă de la fabrica unde lucrasem înainte să-l cunosc pe Vasile.

— Maria, ce-ai pățit? Pari trasă la față…

I-am povestit totul printre lacrimi. Ana m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Nu e drept ce ți-au făcut copiii lui Vasile. Dar știi cum e lumea… fiecare pentru el.

Așa e lumea? Chiar nimeni nu mai are inimă?

Am început să merg la biserică duminica. Nu pentru credință — nu mai aveam putere nici să mă rog — ci pentru liniștea din biserică și pentru că acolo nu trebuia să vorbesc cu nimeni. Uneori stăteam pe bancă și mă uitam la icoane până mă lua somnul.

Într-o zi, preotul parohiei m-a văzut plângând după slujbă.

— Ce te apasă, fiică?

I-am spus povestea mea. A oftat adânc:

— Din păcate, legea nu te ajută dacă nu ai acte pe casă sau dacă nu ai copii cu el… Dar Dumnezeu vede totul.

M-am ridicat și am plecat fără să spun nimic. Dumnezeu vede totul — dar cine mă vede pe mine?

Au trecut luni de zile. Am început să fac menaj prin casele unor bătrâni din cartier. Nu era mult, dar măcar aveam bani de pâine și chirie. Într-o zi, una dintre bătrânele la care făceam curat m-a întrebat:

— Tu n-ai familie?

— Nu mai am pe nimeni.

— Atunci rămâi aici cu mine. Mie mi-e frică singură noaptea.

Așa am ajuns să locuiesc cu tanti Silvia — o femeie singură ca mine, care avea nevoie de cineva să-i aducă apă și să-i țină de urât. Ne-am sprijinit una pe alta: eu îi făceam cumpărături și îi citeam ziarul, ea îmi dădea o cameră caldă și o vorbă bună.

Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată. În fiecare seară mă gândesc la casa mea — la perdelele albe pe care le spălam primăvara, la mirosul de supă cu tăiței făcută pentru Vasile, la serile când ne uitam împreună la știri.

Uneori visez că mă întorc acasă și găsesc totul așa cum era: Vasile citește ziarul în bucătărie, Ioana râde la telefon în camera ei, Radu se joacă pe calculator. Dar când mă trezesc, sunt tot într-o cameră străină, cu viața mea ruptă în două.

Oare câte femei ca mine există în țara asta? Câte sunt alungate după o viață întreagă pentru că „nu contează”, pentru că „nu e mare lucru”? De ce nu vede nimeni cât doare să fii dat afară din propria viață?

Poate că n-am avut acte pe casă. Poate că n-am avut copii ai mei. Dar am avut suflet — și l-am pus tot acolo.

Mă întreb uneori: dacă ați fi în locul meu, cum ați rezista? Ce ați face când toată lumea îți spune că „nu e mare lucru”, dar pentru tine e sfârșitul lumii?