Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame între loialitate și teamă

— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Radu! am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și neputință. Stăteam în bucătăria fiicei mele, Ioana, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Ioana era palidă, cu mâna pe burtica rotunjită, iar Radu mă privea cu ochii lui reci, de parcă nu înțelegea de ce mă doare atât de tare.

— Mamă, te rog… Nu mai ridica tonul, a șoptit Ioana, încercând să facă pace. Dar eu nu mai puteam. Simțeam că tot ce am construit pentru ea, toată siguranța pe care am încercat să i-o ofer, se năruie într-o clipă.

— Elena, nu e treaba dumneavoastră, a spus Radu apăsat. E decizia noastră. Mama mea ne ajută cu banii pentru avans. E normal să fie trecută casa pe numele ei.

M-am ridicat brusc de la masă. — Și dacă mâine nu mai sunteți împreună? Dacă mama ta decide să vândă casa? Unde rămâne Ioana cu doi copii?

Radu a ridicat din umeri, cu un zâmbet ironic. — Nu vă faceți griji. Nu se va întâmpla nimic rău.

Dar eu știam mai bine. Am văzut prea multe în viața mea ca să cred în promisiuni goale. Când soțul meu m-a părăsit pentru alta, am rămas cu nimic. Am muncit ca o sclavă să-i ofer Ioanei un acoperiș și o copilărie decentă. Acum, când o vedeam pe punctul de a repeta greșelile mele, mă simțeam neputincioasă.

— Ioana, te rog… gândește-te bine! am spus printre lacrimi. Nu te lăsa dusă de val. Casa trebuie să fie pe numele vostru, nu al altcuiva!

Ioana a început să plângă încet. — Mamă, nu vreau scandal… Radu zice că altfel nu primim banii. Eu nu pot să mă cert cu toată lumea…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mi-am amintit de nopțile când o țineam în brațe și îi promiteam că nu va suferi niciodată ca mine. Dar acum nu mai puteam controla nimic.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Radu a venit acasă tot mai târziu, evitând discuțiile. Ioana era tot mai abătută, iar eu mă simțeam ca un intrus în propria familie. Într-o seară, când am venit să-i aduc supă Ioanei, am auzit-o vorbind la telefon cu soacra ei.

— Doamnă Maria, sigur nu o să fie probleme? Dacă ceva se întâmplă… — Nu-ți face griji, draga mea! i-a răspuns Maria cu voce mieros-autoritară. Eu sunt mama lui Radu, nu o să vă las pe drumuri! Dar banii mei sunt banii mei…

Am simțit cum mi se strânge inima. Știam ce înseamnă asta: control total asupra vieții lor. M-am strecurat în bucătărie și am început să plâng în tăcere.

A doua zi am încercat să vorbesc din nou cu Ioana.

— Fata mea, știu că e greu… Dar gândește-te la copii! Dacă ceva se întâmplă cu Radu sau cu soacra ta? Nu ai niciun drept asupra casei!

Ioana m-a privit cu ochii roșii de oboseală și plâns.

— Mamă… Nu știu ce să fac. Sunt prinsă la mijloc. Dacă refuzăm banii Mariei, nu avem cum să luăm casa. Dar dacă acceptăm… mi-e frică.

— Atunci mai bine stați aici cu mine până găsiți altă soluție! am spus hotărâtă.

Dar Radu nu a vrut să audă de așa ceva.

— Nu mă mut la soacră-mea! a urlat el într-o seară când Ioana i-a propus timid varianta asta. Eu vreau casa MEA!

Discuțiile au degenerat rapid în certuri zilnice. Ioana era tot mai stresată, iar sarcina îi punea sănătatea în pericol. Într-o noapte m-a sunat plângând:

— Mamă… cred că pierd copilul… M-au dus la spital…

Am alergat ca nebuna la urgențe. Am găsit-o singură pe un pat rece, tremurând de frică și durere.

— Unde e Radu? am întrebat furioasă.

— A zis că are treabă… a șoptit ea printre suspine.

Atunci am simțit că explodez.

După câteva zile de spitalizare și rugăciuni fierbinți, copilul a fost salvat. Dar relația dintre Ioana și Radu era tot mai fragilă. Eu eram prinsă între dorința de a-mi proteja fata și neputința de a schimba ceva.

Într-o dimineață, Radu a venit cu actele casei.

— Uite, semnează aici! i-a spus Ioanei sec.

Ioana s-a uitat la mine disperată.

— Mamă… ce să fac?

Am luat actele și le-am rupt în fața lui Radu.

— Până nu vă gândiți bine la viitorul copiilor mei, nu semnează nimeni nimic!

Radu a plecat trântind ușa. Ioana a izbucnit în plâns.

— Mamă… dacă pleacă? Dacă rămân singură?

Am strâns-o în brațe.

— Mai bine singură decât prizonieră într-o casă care nu e a ta!

Au trecut luni grele. Radu s-a schimbat: a început să vină acasă mai des, să vorbească mai mult cu Ioana. Până la urmă au găsit o soluție: au luat un credit mai mic și au cumpărat o casă modestă pe numele amândurora. Maria s-a supărat și nu le-a mai vorbit o vreme.

Dar liniștea s-a întors încet-încet în familia noastră.

Acum mă uit la nepoții mei jucându-se în curte și mă întreb: Oare câte mame trec prin astfel de lupte tăcute? Câte femei sunt nevoite să aleagă între liniștea copiilor lor și compromisuri care le pot distruge viețile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?