Casa Bunicii: Împărțeala care ne-a rupt familia

— Nu vreau să aud! Casa asta nu se împarte la toți, ci doar la copiii lui Radu! a strigat mama, cu vocea tremurândă de furie și lacrimi. Eram în sufrageria veche, cu tapetul scorojit și mirosul de lemn ars, iar eu, Ana, fiica cea mare, simțeam cum mi se strânge inima. Fratele meu, Radu, murise acum două luni într-un accident de mașină, lăsând în urmă o soție tânără, Irina, și doi copii mici. Eu și sora mea mai mică, Maria, stăteam una lângă alta, cu pumnii strânși și privirile coborâte.

— Mamă, nu e drept ce faci! am izbucnit eu. Și copiii Mariei sunt nepoții tăi! De ce să nu primească și ei ceva?

Mama s-a întors spre mine cu ochii plini de reproș:

— Tu nu știi cât am suferit pentru Radu! El a fost sufletul meu. Maria s-a măritat cu un om pe care nu l-am suportat niciodată și nici nu vine să mă vadă. De ce să-i dau ceva?

Irina stătea pe marginea canapelei, cu ochii roșii de plâns. Copiii ei, Andrei și Ilinca, se jucau pe covor fără să înțeleagă furtuna care se abătuse asupra familiei noastre. Maria a încercat să spună ceva, dar mama a ridicat mâna:

— Nu mai vreau discuții! Am vorbit cu notarul. Casa rămâne copiilor lui Radu. Restul nu mă interesează.

Am simțit cum mă sufoc. Toată copilăria noastră s-a petrecut în casa asta. Am crescut aici, am râs și am plâns împreună. Cum putea mama să ne despartă așa?

După ce s-a stins scandalul, am ieșit pe balcon cu Maria. Era seară, iar luminile orașului se vedeau ca niște licurici triști.

— Ana, nu mai are rost să ne certăm cu ea. Știi că nu o să cedeze niciodată. Pentru ea, Radu a fost totul.

— Dar copiii tăi? Dar tu? Nu merităm și noi ceva?

Maria a oftat adânc:

— Nu știu… Poate că am greșit că m-am îndepărtat de ea. Dar nici nu pot să accept să fim tratați ca niște străini.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama refuza să vorbească cu mine sau cu Maria despre moștenire. Irina era tot mai speriată; îi era teamă că va fi dată afară din casă dacă mama se răzgândește.

Într-o seară, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Mamă… de ce faci asta? am întrebat-o încet.

M-a privit lung:

— Ana, tu nu ai copii. Nu poți înțelege. Durerea de a-l pierde pe Radu… E ca și cum mi-ar fi smuls inima din piept. Vreau ca măcar copiii lui să aibă ceva sigur.

— Dar ceilalți nepoți? Sunt tot sângele tău!

A dat din cap trist:

— Poate că am greșit… Dar nu pot altfel.

Am plecat acasă cu sufletul greu. M-am gândit la tata, care murise acum zece ani. El ar fi știut cum să o liniștească pe mama. Ar fi găsit o cale de împăcare.

Zilele au trecut și vestea despre împărțeala averii s-a răspândit în familie. Unchiul Gheorghe a venit din provincie să discute cu mama.

— Soră-mea, nu faci bine! Sămânța discordiei o arunci tu! O să-ți pară rău când n-o să mai vorbească nimeni cu tine!

Mama l-a dat afară din casă.

Irina a început să caute chirie, speriată că mama ar putea să-și schimbe iar decizia. Maria s-a retras complet; nu mai răspundea la telefon nici mie.

Într-o zi, am primit un mesaj de la verișoara mea, Simona:

„Ana, ce faceți? Am auzit că v-ați certat rău… E păcat de casa bunicii.”

Am simțit un nod în gât. Casa bunicii… Așa îi spuneam toți când eram mici. Acolo ne adunam de Paște și de Crăciun, acolo am învățat să merg pe bicicletă în curte.

Într-o duminică am mers la cimitir la mormântul lui Radu. M-am rugat să găsesc puterea să iert și să merg mai departe.

Când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama stând singură la masă. Avea fața brăzdată de riduri adânci și ochii goi.

— Ana… crezi că am făcut bine? m-a întrebat încet.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna:

— Nu știu, mamă… Dar știu că familia e mai importantă decât orice casă sau avere.

A început să plângă în hohote. Pentru prima dată după mult timp am simțit că e vulnerabilă, că regretă ce a făcut.

Dar răul fusese deja făcut. Maria nu mai voia să audă de noi. Irina era hotărâtă să plece cu copiii la părinții ei. Casa bunicii rămânea goală, plină doar de umbrele trecutului.

M-am întrebat atunci: oare merită banii și casele să ne pierdem familia? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu o bucată de pământ?

Poate că fiecare familie are povestea ei de împărțeală și nedreptate… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi reacționat dacă propria mamă v-ar fi împărțit viața după criterii doar de ea știute?