Când Viorel a Plecat la Oana, iar Apoi S-a Întors cu Buzunarele Goale – Povestea Mea despre Trădare și Curaj

— Nu mai pot, Maria. Îmi pare rău, dar nu mai pot!
Vocea lui Viorel răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era o seară de martie, ploua mărunt afară, iar eu simțeam cum totul se destramă în jurul meu.
— Ce nu mai poți, Viorel? Să fii tată? Să fii soț? Să plătești facturile? am izbucnit eu, cu ochii în lacrimi.

El a tăcut o clipă, apoi a spus încet:
— Nu mai pot să mă prefac. Am pe altcineva. O cheamă Oana. E mai tânără… și mă face să mă simt viu din nou.

Atunci am simțit că pământul mi se rupe sub picioare. După douăzeci și trei de ani împreună, după atâtea sacrificii, după ce am crescut împreună un copil și am trecut prin atâtea greutăți… el pleca. Pentru o femeie cu cincisprezece ani mai tânără. Am rămas în pragul ușii, cu mâinile tremurânde și inima sfâșiată.

— Și ce fac eu acum, Viorel? Ce facem cu Vlad? Ce facem cu casa asta, cu ratele la bancă?

El a ridicat din umeri, evitându-mi privirea.
— O să mă descurc eu… O să vă descurcați și voi.

A doua zi dimineață, Viorel și-a strâns câteva haine într-o geantă veche și a plecat. Vlad, fiul nostru, avea douăzeci de ani și era student la Politehnică. A venit acasă seara târziu și m-a găsit plângând la masa din bucătărie.

— Ce s-a întâmplat, mamă?

— Tatăl tău… a plecat. La altcineva.

Vlad a rămas mut câteva secunde, apoi a trântit ușa de la cameră. Nu l-am văzut două zile. Când a ieșit în sfârșit din cameră, avea ochii roșii și fața palidă.

— Nu vreau să-l mai văd niciodată, mi-a spus scurt.

Au urmat luni grele. Facturile se adunau pe masa din sufragerie ca niște amenințări mute. Salariul meu de contabilă la o firmă mică abia ajungea pentru ratele la bancă și cheltuielile casei. Vlad lucra part-time la un fast-food ca să-și plătească facultatea. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine, dar nu aveam putere să le răspund sincer.

Într-o seară, mama mea, Elena, a venit la mine cu o ciorbă caldă și o privire aspră.
— Maria, nu te poți lăsa dărâmată așa! Bărbații vin și pleacă, dar tu trebuie să rămâi pe picioarele tale pentru Vlad!

— Mamă, nu știu dacă mai pot… Simt că nu mai am niciun rost.

— Ai! Ai un rost! Ești mama lui Vlad! Și ești fiica mea! Și ești femeie! Nu-l lăsa pe Viorel să-ți ia totul!

Am început să merg la psiholog după ce m-am trezit într-o dimineață fără chef să mă dau jos din pat. Doamna Ruxandra, psiholoaga mea, m-a ascultat fără să mă judece.
— Maria, ai dreptul să fii furioasă. Ai dreptul să suferi. Dar ai și dreptul să-ți refaci viața.

Între timp, Viorel posta poze cu Oana pe Facebook: la mare, la munte, în restaurante scumpe. Prietenii comuni îmi spuneau că pare fericit. Eu simțeam doar goliciune și rușine. Mă întrebam unde am greșit. Dacă nu eram destul de bună. Dacă nu eram destul de frumoasă sau destul de tânără.

Într-o zi am primit o scrisoare de la bancă: restanță la rată. Am sunat-o pe Otilia, șefa mea.
— Otilia, pot să lucrez suplimentar? Am nevoie disperată de bani…

Otilia m-a privit cu milă:
— Maria, știu prin ce treci… Îți dau niște proiecte suplimentare. Dar ai grijă de tine!

Am început să lucrez nopțile, iar Vlad mă ajuta cum putea. Uneori îl auzeam plângând în camera lui. Alteori venea acasă beat și tăcut. Relația noastră s-a răcit; fiecare era prins în durerea lui.

După un an, Viorel a reapărut într-o seară ploioasă, exact ca atunci când a plecat. Avea hainele șifonate și ochii încercănați.
— Maria… pot să intru?

L-am privit lung.
— Ce vrei?

— Am greșit… Oana m-a lăsat. Am rămas fără bani… fără nimic. M-am gândit că poate… putem vorbi.

Am simțit un val de furie și milă în același timp.
— Să vorbim despre ce? Despre cum ne-ai lăsat baltă? Despre cum ai ales tinerețea și banii în locul familiei?

Viorel a început să plângă.
— Maria… nu știu ce-a fost în capul meu…

Vlad a apărut în hol și l-a privit rece:
— N-ai ce căuta aici.

Viorel a plecat din nou în noapte. De data asta nu am mai plâns. M-am simțit ușurată. În lunile care au urmat am început să ies cu prietenele mele la teatru, la film, la cafea. Am început să râd din nou. Vlad s-a apropiat de mine; într-o seară mi-a spus:
— Mamă… îmi pare rău că am fost distant. Știu că ți-e greu… Dar te admir pentru cum ai rezistat.

Am plâns amândoi atunci, dar erau lacrimi de eliberare. Am reușit să refinanțez creditul cu ajutorul unei verișoare și am început să pun bani deoparte pentru prima vacanță doar cu Vlad după mulți ani.

Astăzi nu mai sunt femeia care tremura în fața trădării soțului ei. Sunt Maria Popescu — mamă, fiică, prietenă și femeie care a supraviețuit furtunii.

Mă întreb uneori: câte dintre noi au trecut prin asta? Câte au avut curajul să se ridice după ce au fost trădate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?