Când viața îți ia totul, dar nu și speranța: Povestea mea cu chitara și o proteză românească

— Nu mai visa, Radu! Nu vezi că nu mai ai cum? — vocea tatălui meu răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde mirosul de ciorbă se amesteca cu gustul amar al neputinței. Stăteam la masa veche, cu mâna stângă tremurând pe gâtul chitarei, iar mâneca dreaptă atârna goală, ca o amintire crudă a ceea ce fusesem odată.

Aveam douăzeci și șase de ani când o grindă mi-a zdrobit brațul drept pe șantier. Am simțit atunci că viața mea s-a rupt în două, la fel ca osul acela care nu a mai putut fi salvat. Muzica era tot ce aveam. Seara, după muncă, cântam la chitară pe terasa blocului din cartierul nostru din Ploiești. Vecinii se opreau să asculte, copiii dansau, iar eu mă simțeam viu. După accident, liniștea s-a așternut peste tot: în casă, în sufletul meu, în privirile celor dragi.

Mama plângea pe ascuns. Tata era furios pe lume, pe mine, pe Dumnezeu. Sora mea, Ioana, încerca să mă facă să râd, dar râsul ei era forțat. Prietenii s-au risipit ca fumul de țigară — doar Doru a rămas să mă viziteze, aducându-mi reviste cu chitariști celebri și speranțe deșarte.

— Radu, ai auzit de protezele astea noi? — m-a întrebat el într-o zi, arătându-mi un articol dintr-un ziar local. — La București, la Spitalul Militar, fac niște minuni…

Am râs amar. Proteze? Cu ce bani? Tata abia plătea facturile. Statul îmi dădea o pensie de handicap care nu ajungea nici pentru medicamente. Dar Doru nu s-a lăsat:

— Hai să încercăm! Mergem la doctori, vedem ce se poate face. Nu te lăsa!

Am început un drum lung prin spitale, cabinete reci și holuri pline de oameni triști. Un medic tânăr, domnul Drăghici, mi-a spus:

— Există o proteză modulară românească, nu e ca cele din străinătate, dar poate te ajută să-ți folosești din nou mâna…

Am făcut dosare peste dosare. Am stat la cozi interminabile. Tata bombănea:

— De ce te încăpățânezi? Nu vezi că nu se poate?

Dar eu nu puteam renunța. Într-o zi, după luni de așteptare, am primit un telefon:

— Domnul Radu Popescu? Veniți la București pentru montarea protezei!

Când am văzut-o prima dată, mi s-a părut urâtă și rece. O mână de plastic cu fire și șuruburi. Dar când tehnicianul mi-a arătat cum pot controla degetele cu mușchii rămași în braț, am simțit o scânteie de speranță.

Primele încercări au fost un eșec total. Chitara mea veche părea acum un monstru imposibil de stăpânit. Degetele protezei nu ascultau, corzile sunau fals. Tata m-a privit cu milă:

— Las-o baltă, băiete…

Dar Ioana a venit într-o seară cu un prieten de-al ei, Mircea, care lucra la un atelier de instrumente muzicale.

— Poate putem modifica chitara… S-o facem mai ușor de folosit pentru tine.

Au lucrat nopți întregi. Au schimbat corzile, au adaptat gâtul chitarei și au pus niște butoane speciale pentru acordaj rapid. Eu exersam ore întregi până când palma artificială mi se încălzea și mă durea tot brațul.

Într-o zi, când soarele bătea prin geamul bucătăriei și mama gătea sarmale pentru Paște, am reușit să cânt primele acorduri curate din nou. Am plâns ca un copil. Mama a venit lângă mine și m-a îmbrățișat fără să spună nimic.

Apoi am început să ies din nou pe terasă. Vecinii s-au adunat ca altădată. Unii mă priveau ciudat — „Ăsta-i nebun? Cum să cânte cu o mână de plastic?” — dar când am început să cânt „Cântec pentru prieteni”, toată lumea a tăcut.

Tata a ieșit și el pe balcon într-o seară. Nu a spus nimic mult timp. Apoi a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Iartă-mă că n-am crezut în tine…

Acum cânt la chitară la Casa de Cultură din cartier și predau lecții copiilor care visează să devină artiști. Unii mă întreabă dacă nu mi-e rușine cu proteza.

— Nu mi-e rușine deloc — le spun — pentru că fiecare dintre noi are o rană pe care trebuie s-o transforme în muzică.

M-am împăcat cu mine însumi și cu lumea din jur. Dar uneori mă întreb: câți oameni ca mine renunță doar pentru că ceilalți le spun că nu se poate? Oare cât de mult ne lasăm limitați de prejudecățile celor din jur?