Când vecinii devin străini: Povestea mea de pe Kerepesi

— Mária, vino repede! strigă József din hol, cu vocea tremurândă, în timp ce eu toc ceapa pentru ciorbă. Am simțit imediat că ceva nu e în regulă. Când am ajuns lângă el, ținea în mână un plic alb, mototolit, cu scrisul strâmb și apăsat: „Să vă fie rușine! Nu sunteți de-ai noștri. Plecați de pe Kerepesi!”

Mi s-au înmuiat genunchii. Am simțit cum mă cuprinde frigul, deși era o zi caldă de mai. József m-a privit neputincios, încercând să-și ascundă lacrimile. „Cine ar putea să ne urască atât de mult?” a șoptit el. Nu știam ce să-i răspund. Ne mutasem aici acum trei ani, după ce am vândut apartamentul din Titan ca să fim mai aproape de grădina pe care o visam de-o viață. Am muncit cot la cot să renovăm casa bătrânească, am plantat pomi și flori, am invitat vecinii la cafea și cozonac. Credeam că ne-am integrat.

În acea seară, n-am putut dormi. Mă tot întrebam cine ar fi putut lăsa biletul. Doamna Lenuța, care mereu ne aduce prune din livada ei? Domnul Ghiță, care ne ajutase cu reparația gardului? Sau poate tânăra familie Popescu, care abia se mutase peste drum? Fiecare chip cunoscut mi se părea brusc străin și amenințător.

A doua zi dimineață, la piață, am simțit privirile ațintite asupra mea. Parcă toți știau ceva ce eu nu știam. Am cumpărat roșii de la tanti Florica, dar mâna îmi tremura atât de tare încât am scăpat banii pe jos. Ea s-a aplecat să mă ajute și mi-a șoptit: „Nu băgați în seamă răutățile, Mărie dragă. Oamenii buni sunt mai mulți.” M-am uitat la ea surprinsă. Oare știa?

Seara, József a venit acasă abătut. La serviciu nu reușise să se concentreze deloc. „Nu pot să cred că după atâta muncă și bunăvoință, cineva ne vrea răul”, a spus el oftând. Am încercat să-l liniștesc, dar nici eu nu mai aveam certitudini. Începusem să mă uit suspicioasă la fiecare vecin care trecea pe stradă.

După câteva zile în care tăcerea dintre noi devenise apăsătoare, am decis să nu mai ascundem ce s-a întâmplat. Am povestit totul la biserică, după slujbă, când părintele Ilie ne-a întrebat de ce părem atât de triști. El ne-a ascultat cu răbdare și apoi a spus cu blândețe: „Răutatea nu se vindecă cu tăcere. Trebuie să vorbiți cu oamenii.”

Așa că am prins curaj și am invitat câțiva vecini la noi în curte, sub vița-de-vie. Am pus pe masă plăcinte cu brânză și un borcan de dulceață de cireșe amare. La început, toată lumea era stânjenită. Dar după primul pahar de vișinată, discuțiile au început să curgă.

— Am auzit că ați primit un bilet urât… a spus domnul Ghiță încet.

Am dat din cap rușinată.

— Să știți că nu toți gândim la fel! Noi vă apreciem pentru tot ce faceți aici.

Doamna Lenuța a adăugat:

— Cineva e invidios sau are suflet rău. Să nu vă lăsați doborâți!

Am simțit cum o greutate mi se ridică de pe piept. Pentru prima dată după mult timp, am râs din nou.

Totuși, liniștea nu a durat mult. La câteva zile după acea întâlnire, am găsit un alt bilet în cutia poștală: „Nu vă bucurați prea repede! Nu sunteți bineveniți!” De data asta, furia a luat locul fricii. Am mers direct la poliție, dar agentul de serviciu a ridicat din umeri: „Fără dovezi clare, nu putem face mare lucru.”

József a vrut să instaleze camere de supraveghere, dar eu m-am opus. Nu voiam să trăim ca într-o fortăreață.

Într-o duminică dimineață, când ieșeam din curte cu coșul de legume pentru piață, am surprins-o pe doamna Popescu uitându-se insistent spre casa noastră. M-am apropiat și i-am spus direct:

— Dacă aveți ceva să-mi spuneți, vă rog să o faceți în față.

Ea s-a înroșit și a dat din cap:

— Nu eu… dar am văzut pe cineva noaptea trecută lângă poarta dumneavoastră. Un bărbat cu glugă…

Inima mi-a bătut cu putere.

— Știți cine era?

— Nu… dar cred că era cineva din cartierul vechi.

Am mulțumit și am plecat grăbită spre casă. I-am povestit lui József totul și am decis să nu mai lăsăm frica să ne controleze viața.

În următoarele săptămâni, am continuat să fim prezenți în comunitate: am participat la curățenia de primăvară organizată de primărie, am donat haine pentru copiii nevoiași și am ajutat la renovarea parcului din apropiere. Încet-încet, oamenii au început să ne privească altfel — cu respect și chiar cu afecțiune.

Într-o zi ploioasă de toamnă, când mă întorceam acasă cu sacoșa plină de mere, am găsit un bilet nou în cutia poștală: „Îmi pare rău pentru ce v-am făcut. Am greșit.” Nu era semnat, dar scrisul era același ca înainte.

Am plâns mult în acea seară — de data asta nu de frică sau furie, ci de ușurare. József m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Vezi? Oamenii pot fi răi, dar pot și să se schimbe.”

Acum privesc altfel lumea din jurul meu. Știu că răutatea există peste tot — chiar și acolo unde te aștepți cel mai puțin — dar știu și că solidaritatea poate vindeca cele mai adânci răni.

Mă întreb adesea: oare cât curaj ne trebuie ca să nu lăsăm răutatea altora să ne schimbe sufletul? Și cât de mult putem noi schimba lumea doar fiind buni unii cu alții?