Când telefonul fiicei mele a devenit o povară: Povestea unei mame care nu mai știe cum să-și salveze familia

— Mamă, ai putea să-mi trimiți niște bani? Am rămas fără chirie și nu vreau să mă fac de râs la facultate.

Vocea Larisei răsuna în receptor, tăioasă și grăbită. Era a treia oară luna asta când mă suna. Nu ca să mă întrebe ce mai fac, nu ca să-mi spună că-i e dor de mine sau de tatăl ei, ci doar pentru bani. M-am uitat la soțul meu, Ion, care stătea la masă cu capul în mâini. Știa și el ce urmează. Am oftat adânc, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Larisa, ți-am trimis săptămâna trecută. Ce s-a întâmplat cu banii?

— Mamă, nu înțelegi! Aici totul e scump. Colegii mei ies în oraș, eu nu pot să stau mereu pe margine. Și am nevoie și de manuale… Nu mă judeca, te rog!

Mi-am mușcat buza. Îmi venea să-i spun că nu suntem o bancă. Că Ion abia se descurcă cu pensia lui mică și eu cu salariul meu de vânzătoare la magazinul din sat. Dar n-am putut. Am simțit din nou acea vinovăție apăsătoare: dacă nu-i dau, poate va păți ceva rău. Poate va ajunge să ne urască.

— Bine, Larisa. Îți trimit mâine.

— Mersi, mamă! Te pup! Trebuie să fug acum la cursuri!

Și a închis. Fără să întrebe dacă suntem bine, fără să spună măcar „te iubesc”.

Ion s-a ridicat încet de la masă și a ieșit pe prispă. L-am urmat, cu sufletul greu.

— Maria, nu vezi că ne folosește? De câte ori ne-a sunat doar ca să ne întrebe ce mai facem?

— E copilul nostru, Ion… poate îi e greu acolo, la București.

— E greu pentru toți! Dar noi? Cine are grijă de noi?

Am tăcut. Îmi era rușine de mine însămi. M-am gândit la anii când Larisa era mică și venea alergând la mine cu genunchii juliți. Atunci aveam impresia că dragostea noastră va fi mereu la fel de puternică. Când a plecat la facultate, am plâns zile întregi. Îi pregătisem borcane cu zacuscă și gemuri, îi pusesem în bagaj puloverul meu preferat, să-i țină de cald. Dar după primele luni, telefoanele ei au devenit tot mai rare. Și tot mai scurte.

Într-o seară, am încercat să-i scriu un mesaj: „Mi-e dor de tine. Cum te descurci?” Mi-a răspuns după două zile: „Bine, mamă. Sunt ocupată.”

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate am răsfățat-o prea mult? Poate i-am dat prea multă libertate? Sau poate lumea asta nouă, orașul mare, i-a schimbat sufletul?

Într-o duminică, la biserică, m-a întrebat preoteasa dacă Larisa vine acasă de Paște.

— Nu cred… are examene.

Mi-a zâmbit cu milă. Toată lumea știa că Larisa nu mai vine acasă decât când are nevoie de ceva.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, Ion a izbucnit:

— Maria, gata! Nu-i mai trimitem nimic până nu vine acasă să stea de vorbă cu noi ca o familie!

M-am speriat. Nu-l văzusem niciodată atât de hotărât.

— Dacă nu-i dăm bani, poate renunță la facultate!

— Și dacă îi dăm mereu, n-o să învețe niciodată să se descurce singură!

Am plâns toată noaptea. M-am simțit prinsă între două lumi: cea a mamei care vrea să-și protejeze copilul și cea a femeii care simte că e folosită.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj: „Mamă, te rog frumos! Chiar am nevoie urgent!”

Am luat telefonul și am format numărul ei.

— Larisa, vreau să vorbim serios. Nu mai putem continua așa. Ne doare că ne cauți doar când ai nevoie de bani.

A tăcut câteva secunde.

— Mamă… n-ai idee cât de greu e aici! Toți au bani, toți au haine frumoase… Mă simt ca o cerșetoare printre ei!

— Dar tu știi cât muncim noi pentru fiecare leu?

A oftat.

— Nu vreau să vă supăr… dar nu pot altfel.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. I-am trimis banii și de data asta. Dar am început să mă gândesc serios la ce mi-a spus Ion.

Timpul a trecut. Larisa a terminat facultatea și s-a angajat la o firmă mică din București. Dar telefoanele ei au rămas la fel: scurte și reci.

Într-o zi, am primit un telefon neașteptat de la vecina din sat:

— Maria, ai auzit? Larisa ta s-a mutat cu un băiat! Nici nu ne-a spus nimic…

M-am prăbușit pe scaun. De ce nu ne-a spus? Ce s-a întâmplat cu fata mea sinceră?

Când am sunat-o să o întreb, mi-a răspuns grăbit:

— Mamă, n-am vrut să vă stresez cu detalii… Oricum nu contează.

Atunci am simțit că am pierdut-o definitiv.

Au trecut ani. Eu și Ion am îmbătrânit. Casa noastră e tot mai goală și mai tăcută. Larisa ne sună doar când are nevoie de ceva: bani pentru ratele la apartament sau pentru vreo problemă medicală.

Uneori mă uit la poza ei din liceu și mă întreb unde am greșit. Oare dragostea prea mare poate strica un copil? Sau lumea asta modernă ne-a furat copiii?

Acum, când îmi sună telefonul și văd numele ei pe ecran, inima mi se strânge de teamă și tristețe.

Oare va veni vreodată ziua în care mă va suna doar ca să-mi spună: „Mamă, mi-e dor de tine”? Sau trebuie să accept că unele răni nu se mai vindecă niciodată?