Când Tata S-a Întors Acasă: Povestea Unei Iubiri Redescoperite

— De ce vrei să-l vezi? a întrebat mama, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi strângea mâinile reci între palmele ei. Era seara târziu, iar lumina slabă din bucătărie abia ne contura fețele. Mirosea a ceai de tei și a ploaie proaspătă. Aveam 17 ani și tocmai primisem un mesaj de la Victor, tatăl meu biologic, după 13 ani de tăcere.

Nu știam ce să-i răspund. O parte din mine voia să-l vadă, să-i ceară explicații, să-l întrebe de ce a plecat. Alta se temea că orice întâlnire ar putea rupe echilibrul fragil pe care îl construisem alături de mama și de Doru, omul pe care îl numeam „tată” de când aveam cinci ani.

— Nu știu, am șoptit. Poate vreau doar să înțeleg.

Mama a oftat adânc. — Să nu uiți niciodată cine a fost lângă tine când ai avut nevoie. Doru te-a crescut ca pe propriul lui copil.

Avea dreptate. Doru era profesor de matematică la liceul din orașul nostru mic din Moldova. Nu avea bani mulți, dar avea răbdare infinită. M-a învățat să merg pe bicicletă, să calculez fără calculator și să nu renunț niciodată la visele mele. Îmi aduc aminte cum stăteam împreună la masa din sufragerie, încercând să rezolvăm probleme complicate, iar el îmi spunea mereu: „Nu contează cât de greu e, important e să nu te oprești.”

Dar Victor… Victor era o umbră. O poveste spusă pe jumătate, un chip dintr-o fotografie veche, ascunsă într-un sertar pe care mama îl deschidea rar. Știam că plecase în București pentru afaceri și că viața lui era plină de călătorii și promisiuni neonorate.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am simțit lipsa unui tată adevărat: la serbările școlare unde ceilalți copii erau îmbrățișați de tații lor, la zilele mele de naștere când primeam doar un mesaj sec de la Victor: „La mulți ani!”

A doua zi dimineață, Doru m-a găsit în bucătărie, cu ochii roșii de nesomn.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el blând.

I-am spus totul. Despre mesajul lui Victor, despre dorința mea de a-l vedea și despre frica de a-l răni pe el.

Doru a zâmbit trist. — Nu trebuie să-ți fie teamă să-ți cauți răspunsurile. Dar vreau să știi ceva: nu sângele face un tată, ci faptele lui.

Am simțit un nod în gât. Doru nu ridicase niciodată vocea la mine. Nu mă certase nici când greșeam. Era acolo la fiecare meci de fotbal, la fiecare concurs de matematică, la fiecare eșec sau reușită.

Am decis să-l întâlnesc pe Victor într-o cafenea din oraș. Când l-am văzut intrând, mi s-a părut străin. Purta un costum scump și mirosea a parfum strident. S-a aplecat să mă îmbrățișeze, dar m-am tras instinctiv înapoi.

— Ai crescut mult, a spus el stângaci.

— Da… Am crescut fără tine, am răspuns eu, fără să-mi pot stăpâni vocea tremurată.

A urmat o tăcere apăsătoare. Victor a început să-mi povestească despre viața lui: afaceri ratate, relații eșuate, regrete pe care nu le putea repara.

— Știu că am greșit față de tine și față de mama ta. Am fost egoist… Dar vreau să recuperez timpul pierdut.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut o tristețe sinceră, dar și o distanță pe care niciun cuvânt nu o putea acoperi.

— Timpul nu se recuperează cu vorbe sau cadouri scumpe. Eu am avut nevoie de tine atunci… Acum nu știu dacă mai pot avea încredere.

Victor a lăsat capul în jos. — Îmi pare rău…

Am ieșit din cafenea cu sufletul greu. Pe drum spre casă m-am gândit la Doru și la toate sacrificiile lui tăcute: cum lucra suplimentar ca meditator ca să-mi cumpere primul calculator; cum venea obosit acasă dar tot găsea timp să mă asculte; cum mă apăra mereu când mama era prea aspră cu mine.

Seara aceea am petrecut-o cu Doru pe bancă în fața blocului. Nu am vorbit mult. Doar am stat unul lângă altul, privind stelele.

— Știi… cred că am înțeles ce voiai să-mi spui dimineață, i-am spus încet.

Doru m-a privit cu blândețe. — Orice ai decide, eu sunt aici pentru tine.

Am simțit pentru prima dată că nu mai port povara unei alegeri imposibile. Victor era tatăl meu după sânge, dar Doru era tatăl meu după suflet.

În anii care au urmat, relația cu Victor a rămas distantă. Ne vedeam rar, vorbeam politicos, dar nu mai mult. Cu Doru însă am construit o legătură indestructibilă. El mi-a fost alături la admiterea la facultate, la prima dezamăgire în dragoste, la fiecare pas important din viața mea.

Acum sunt adult și mă uit în urmă cu recunoștință și durere. Multe familii din România trăiesc astfel de povești: părinți plecați la muncă în străinătate sau prinși în cariere care îi îndepărtează de copii; mame sau tați vitregi care devin adevărata familie prin iubire și sacrificiu.

Mă întreb adesea: Ce definește cu adevărat un tată? Sângele sau inima? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi… Dar voi ce credeți? Cine este adevăratul părinte?