Când tata mi-a cerut chirie pentru camera mea: povara datoriilor nespuse

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd cum stă acolo, în pat, și se uită la mine de parcă aș fi ultima lui speranță. Dar unde era el când eu aveam nevoie de el? De ce trebuie să fiu eu acum salvarea lui?

Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mama oftează, își șterge mâinile pe șorțul pătat și mă privește cu ochii aceia obosiți, care au văzut prea multe. Tata tușește din camera alăturată, iar sunetul acela mă face să tresar, ca un câine bătut care nu știe dacă urmează o mângâiere sau o palmă.

Mă numesc Vlad și am 32 de ani. Am crescut într-un apartament cu două camere dintr-un cartier cenușiu din Ploiești. Tata, Ion, a fost mereu un om aspru. Nu l-am văzut niciodată râzând cu poftă sau spunând „te iubesc”. La 18 ani, când am vrut să merg la facultate la București, mi-a spus sec:

— Dacă vrei să rămâi aici, plătești chirie. Dacă nu, te descurci singur.

Am crezut că glumește. Dar în ziua în care am împlinit 18 ani, mi-a pus pe masă o hârtie cu suma: 400 de lei pe lună. Pentru camera mea, pentru patul meu, pentru copilăria mea. Am plâns atunci, dar nu m-a văzut nimeni. Mama a încercat să-l înduplece:

— Ion, e copilul nostru…

— Nu mai e copil! Să învețe ce-nseamnă viața!

Așa am început să lucrez la un fast-food după orele de liceu. Seara veneam acasă obosit, cu mâinile mirosind a cartofi prăjiți și sufletul greu. Îi lăsam banii pe masă și mă simțeam ca un chiriaș străin în propria casă.

Anii au trecut. Am terminat facultatea cu greu, mereu pe muchie de cuțit cu banii. Tata nu m-a ajutat niciodată cu nimic. Când am vrut să-mi iau o garsonieră cu credit Prima Casă, mi-a spus:

— Nu te băga la datorii! O să-ți rupi gâtul!

Dar nu mi-a dat niciun leu. Tot ce am făcut, am făcut singur. Mama era prinsă între noi ca într-o menghină: îl iubea pe el, dar mă iubea și pe mine. Îmi aducea uneori câte o pungă cu mâncare sau îmi strecura 50 de lei în buzunar fără să știe tata.

Acum tata e bolnav. Are diabet, abia se mai ține pe picioare și vede tot mai prost. Mama e epuizată. Sora mea, Irina, s-a mutat la Cluj și vine rar acasă. Toată povara a căzut pe mine.

— Vlad, trebuie să-l ajuți pe tata! Nu mai pot singură… — vocea mamei tremură.

Îl aud pe tata strigând:

— Vlad! Adu-mi apă!

Mă ridic mecanic și intru în camera lui. Stă întins pe pat, cu ochii tulburi și obrajii supți. Pentru o clipă îmi amintesc de bărbatul puternic care ridica saci de ciment fără să clipească. Acum e doar o umbră.

— Mulțumesc… — spune încet.

Nu știu dacă să-i răspund sau nu. Mă uit la el și simt cum mă apasă toate resentimentele din lume.

— Ți-ai adus aminte când îmi cereai chirie pentru camera mea? — întreb brusc.

Se uită la mine confuz.

— Era altfel atunci… trebuia să te învăț să fii bărbat…

— Și acum? Acum ce vrei să mă înveți?

Tace. Își întoarce privirea spre fereastră.

În seara aceea îl sun pe prietenul meu cel mai bun, Radu.

— Nu pot să-l iert, Radu! Parcă tot ce fac pentru el e o obligație, nu o alegere.

— Vlad, e tatăl tău… poate așa a știut el să arate că-i pasă. Poate nu a avut alt model…

— Și eu? Eu de ce trebuie să fiu mereu cel care cedează?

Radu tace. Știu că nu are răspunsuri.

Zilele trec greu. Îi fac cumpărături tatei, îi dau pastilele la timp, îl duc la doctori. Uneori mă privește cu o tristețe care mă sfâșie.

Într-o noapte îl aud plângând încet. Mă apropii de ușă și îl aud șoptind:

— Iartă-mă, Doamne… Iartă-mă…

Nu știu dacă vorbește cu Dumnezeu sau cu mine.

Într-o duminică vine Irina acasă. Ne certăm la masă:

— Tu nu vezi cât suferim toți? — îi spun furios.

— Și eu sufăr! Dar nu pot trăi toată viața după greșelile lui tata!

Mama plânge în tăcere.

Într-o zi tata mă cheamă lângă el.

— Vlad… poate n-am fost cel mai bun tată… Am crezut că dacă te fac să te descurci singur, o să fii mai puternic decât mine…

Îl privesc lung. Vreau să-i spun că m-a durut fiecare leu dat pe chiria aceea nenorocită. Dar văd în ochii lui o frică nouă: frica de moarte, frica de a rămâne singur.

Îl iau de mână și simt cât de fragil a devenit.

— Poate că nici eu nu sunt cel mai bun fiu… — îi spun încet.

Nu știu dacă vreodată vom reuși să ne iertăm cu adevărat. Dar pentru prima dată simt că povara se mai ușurează puțin.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri. Mă întreb: oare cât valorează iertarea într-o familie? Poate fi ea cumpărată sau trebuie câștigată cu fiecare gest mic? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?