Când Soțul Meu a Rămas cu Mama Lui: Povestea Unei Decizii Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu pot să plec, Ana. Mama are nevoie de mine, nu pot s-o las singură acum.

Cuvintele lui Radu mi-au tăiat respirația. Eram în mijlocul sufrageriei noastre mici din Ploiești, cu cutiile de carton deja împachetate, cu Arina, fetița noastră de patru ani, care se juca printre ele, fără să știe că lumea ei urma să se schimbe radical. În două zile trebuia să ne mutăm la Cluj, unde primisem un post bun la o clinică privată. Era șansa noastră la un nou început, departe de certurile nesfârșite cu mama lui Radu, doamna Elena, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească cât de norocoasă sunt că m-a acceptat în familie.

— Radu, nu poți să faci asta! Am planificat totul împreună. Nu e corect față de mine, față de Arina… față de noi! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

El a oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii aceia triști pe care îi avea când era copil și nu primea ce voia.

— Ana, mama e bolnavă. A zis doctorul că are nevoie de cineva aproape. Tu știi cum e ea… dacă rămâne singură, cine știe ce se întâmplă? Poate… poate vii tu mai des pe acasă. Sau… poate mai amânăm mutarea?

Am simțit cum tot ce construisem împreună se năruie. Nu era prima dată când Elena intervenea între noi. De la începutul relației noastre, a încercat să-l țină pe Radu aproape, să-l facă să creadă că fără el nu poate trăi. Și el… el mereu ceda.

— Nu pot să cred că alegi din nou între mine și ea! am spus cu voce tremurândă. Mereu ești copilul mamei tale, niciodată bărbatul meu!

Radu a tăcut. S-a dus la Arina și a luat-o în brațe.

— Tati rămâne cu buni o perioadă, iubita mea. Dar o să vin la tine cât de des pot, promit!

Arina nu a înțeles nimic. Eu am simțit că mă prăbușesc.

Două zile mai târziu, am plecat spre Cluj doar eu și Arina. Drumul a fost lung și tăcut. În mintea mea se derulau toate momentele în care am pus familia pe primul loc, toate compromisurile făcute pentru ca Radu să fie fericit. Și acum? Eram singură într-un oraș nou, cu un copil mic și un soț care nu știa să-și taie cordonul ombilical.

Primele luni au fost un coșmar. Arina plângea după tatăl ei. Eu plângeam după liniștea pe care credeam că o voi găsi aici. La clinică eram mereu obosită, dar încercam să zâmbesc pacienților. Seara, când adormea Arina, mă uitam la telefon și speram la un mesaj de la Radu. Uneori suna, dar discuțiile erau scurte și reci.

— Cum e mama? întrebam eu.
— Mai bine… Dar tot are nevoie de mine.
— Și noi?
— Ana, nu pot vorbi acum…

Într-o seară, după ce am adormit plângând iar, am primit un mesaj de la cumnata mea, Simona:

„Sper că ești mulțumită acum! Ai reușit să-l iei pe Radu de lângă familie și uite unde a ajuns! Elena suferă, Radu e terminat… Tu doar la tine te gândești!”

Am simțit cum furia îmi urcă în gât. Nimeni nu vedea cât sufăr eu? Nimeni nu vedea cât mă zbat pentru Arina? De ce mereu femeia trebuie să fie vinovată?

Au trecut luni până când am început să mă obișnuiesc cu ideea că sunt singură. Am găsit sprijin în colega mea de apartament, Ioana, o fată simplă din Maramureș care știa ce înseamnă dorul de casă.

— Ana, tu ai făcut tot ce ai putut pentru familia ta. Dacă el nu vrea să rupă lanțul ăsta cu mama lui… nu e vina ta!

Vorbele ei m-au ajutat să văd lucrurile altfel. Am început să ies mai des cu Arina în parc, să ne facem prieteni noi. Încet-încet, viața noastră a prins culoare.

Radu venea rar la Cluj. Când venea, era mereu grăbit.

— Mama are nevoie de mine… Nu pot sta mult…

Într-o zi, după aproape un an de la despărțire, mi-a spus:

— Ana… cred că ar trebui să ne gândim serios dacă mai are rost să continuăm așa.

Nu am plâns. Nu am țipat. Doar am simțit o liniște ciudată.

— Radu, eu am obosit să lupt singură pentru noi. Dacă tu vrei să fii acolo… rămâi acolo. Eu și Arina avem nevoie de cineva care să fie aici cu noi.

El a dat din cap și a plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut doi ani de atunci. Eu și Arina suntem bine acum. Am reușit să-mi cumpăr un apartament mic în Cluj și am avansat la clinică. Uneori mă gândesc la Radu și la familia lui — dacă au găsit liniștea pe care o căutau atât de disperat.

Dar cel mai mult mă întreb: oare câte femei ca mine au fost puse vreodată în situația de a alege între propria fericire și datoria față de o familie care nu le-a vrut niciodată cu adevărat? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”?