Când soțul meu a dispărut după pâine: Povestea unei absențe care a sfâșiat o familie

— Nu uita să iei și lapte, Radu! am strigat din bucătărie, în timp ce el își punea geaca pe umeri. Era o dimineață de martie, friguroasă, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Maria, fetița noastră, își făcea temele la masă, iar eu mă gândeam la lista de cumpărături pentru weekend.

Radu s-a întors spre mine cu un zâmbet obosit. — Mă întorc repede, să nu răcească cafeaua.

A închis ușa încet. Nu știam atunci că era ultima dată când îl vedeam. Nici nu mi-a trecut prin minte că acea dimineață banală va deveni începutul unui coșmar care avea să mă urmărească ani de zile.

Au trecut ore. Am sunat la telefonul lui — închis. Am întrebat la magazinul din colț — vânzătoarea mi-a spus că nu l-a văzut. Seara, când Maria m-a întrebat unde e tata, am simțit cum mi se rupe sufletul. „Poate a avut treabă la serviciu, vine el…” am mințit-o, dar vocea mi-a tremurat.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Am mers la poliție, am pus afișe prin cartier, am întrebat pe toată lumea. Nimeni nu știa nimic. Prietenii au început să mă evite — unii din jenă, alții din teamă să nu le cer ajutorul. Mama mea venea des la noi, încerca să mă ajute cu Maria, dar nu reușea decât să mă facă să mă simt și mai neputincioasă.

— Poate a pățit ceva rău… poate l-au jefuit… poate e mort! plângea ea într-o seară, iar eu nu mai aveam lacrimi.

Au trecut doi ani. Între timp, am învățat să trăiesc cu absența lui Radu ca și cum ar fi fost o boală cronică. Maria a crescut fără tată, iar eu am devenit o umbră a femeii care eram odată. La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Vecina de la trei îmi aducea uneori prăjituri, dar nu puteam să le mănânc — totul avea gust de cenușă.

Într-o zi, la poștă, am primit o scrisoare fără expeditor. Era scrisul lui Radu. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să deschid plicul.

„Iartă-mă că am plecat așa. Nu am avut curajul să-ți spun adevărul. Nu sunt omul pe care îl credeai. Am făcut greșeli pe care nu le pot repara și nu vreau să vă trag după mine. Ai grijă de Maria și spune-i că o iubesc. Radu.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Ce greșeli? Ce ascundea? De ce nu a avut curajul să-mi spună față în față?

Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu foștii lui colegi de la fabrica unde lucra — nimeni nu știa nimic concret. Unii spuneau că ar fi avut datorii la niște cămătari din oraș; alții că ar fi fost văzut cu o femeie blondă prin Piața Unirii.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, m-am dus la barul unde mergea Radu uneori cu prietenii lui. L-am găsit pe Costel, cel mai bun prieten al lui din copilărie.

— Spune-mi adevărul! am izbucnit înainte să apuc să mă așez.

Costel s-a uitat lung la mine și a oftat greu.

— Nu știu dacă e bine să știi… Dar dacă tot ai venit până aici… Radu avea probleme mari cu niște oameni periculoși. A luat bani împrumut ca să acopere niște datorii de jocuri de noroc. Când n-a mai putut plăti, au început amenințările. A vrut să vă protejeze… Așa mi-a zis ultima dată când l-am văzut.

Am simțit că se prăbușește lumea peste mine. Jocuri de noroc? Datorii? Cum de nu mi-am dat seama? Cum de nu am văzut semnele?

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Maria cum doarme liniștită și m-am întrebat dacă ar trebui să-i spun adevărul când va fi mare.

Anii au trecut greu. Am muncit din greu ca să-i ofer Mariei tot ce avea nevoie. Am refuzat orice bărbat care s-a apropiat de mine — nu eram pregătită să iubesc din nou sau să risc să fiu rănită.

Într-o zi, când Maria avea deja 18 ani și se pregătea pentru facultate, am primit un telefon neașteptat.

— Doamnă Popescu? Sunt inspectorul Dobre de la Poliția Capitalei. Avem informații noi despre soțul dumneavoastră.

Inima mi-a bătut nebunește. Inspectorul mi-a spus că Radu trăia în Constanța sub alt nume și că fusese arestat pentru fraudă bancară. Tot ce crezusem despre el era o minciună — nu doar că ne-a părăsit ca să ne protejeze, ci fugise de responsabilitate și își refăcuse viața cu altcineva.

Am mers la Constanța și l-am văzut pentru ultima dată prin geamul rece al camerei de vizite din arest.

— De ce ai făcut asta? l-am întrebat printre lacrimi.

— N-am știut cum altfel să scap… Mi-a fost frică… Am fost slab… Iartă-mă!

Nu l-am putut ierta atunci și nici acum nu știu dacă pot. Dar am învățat ceva: uneori adevărul doare mai tare decât orice minciună sau absență.

Acum Maria e plecată la studii în Cluj și mă sună aproape zilnic. Încerc să-mi reconstruiesc viața, dar rana rămâne acolo, adâncă și nevindecată.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu iluzii despre cei dragi? Cât de bine îi cunoaștem pe cei lângă care dormim noapte de noapte?