Când soacra m-a dat afară din casă – Povestea unei familii destrămate

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să te suport în casa asta! Ai stricat totul între mine și fiul meu!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de ploaie care venea de afară. Eram udă leoarcă, abia intrată de la magazin, cu două plase grele în mâini. Tremuram, nu știu dacă de frig sau de frică.
— Mariana, te rog… Nu vreau să ne certăm, am încercat să fac tot ce pot…
— Nu mă interesează! Pleacă! Azi!
Am simțit cum mi se taie picioarele. Soțul meu, Radu, era plecat la Cluj cu serviciul. Îmi spusese să am grijă de mama lui cât lipsește. Dar cum să ai grijă de cineva care te urăște din prima zi?

M-am uitat la ea, la ochii ei reci și la buzele strânse. Am vrut să-i spun că nu merit asta, că nu sunt vinovată pentru nefericirea ei. Dar cuvintele mi-au murit pe buze. Am lăsat plasele jos și am ieșit pe ușă, fără să știu unde mă duc. Ploua cu găleata. Am simțit fiecare picătură ca pe o palmă peste suflet.

Pe stradă, am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să plâng.
— Mamă, m-a dat afară… Nu mai pot…
— Irina, vino acasă! Lasă-i pe toți! Ce contează ce zice lumea? Ești fata mea!

Dar nu era atât de simplu. M-am căsătorit cu Radu din dragoste, dar și din dorința de a avea o familie adevărată. Tata murise când aveam doisprezece ani, iar mama s-a chinuit să mă crească singură. Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, am crezut că viața mea începe cu adevărat. El era blând, atent, iar familia lui părea primitoare la început. Dar după nuntă, totul s-a schimbat.

Mariana nu m-a vrut niciodată. Îmi spunea mereu că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. Că nu gătesc ca ea, că nu țin casa curată ca ea, că nu sunt destul de „de familie”. Radu încerca să mă apere, dar era prins între noi două ca într-o menghină.

În seara aceea, am stat pe banca din fața blocului și am privit luminile orașului reflectate în bălți. M-am gândit la toate momentele când am încercat să-i câștig încrederea: când i-am dus flori de ziua ei, când i-am făcut prăjitura preferată, când am mers cu ea la medic. Nimic n-a fost suficient.

Telefonul a sunat. Era Radu.
— Irina? Ce s-a întâmplat? Mama mi-a scris un mesaj ciudat…
— M-a dat afară… Sunt pe stradă…
A tăcut câteva secunde.
— Vin acasă mâine dimineață. Te rog, du-te la mama ta până atunci.

Am simțit un gol în stomac. Vocea lui era rece, distantă. Parcă nu mai era bărbatul care mă ținea de mână în parc și îmi promitea că va fi mereu de partea mea.

Am ajuns la mama aproape de miezul nopții. M-a luat în brațe și am plâns ca un copil. A doua zi dimineață, Radu a venit la noi. Avea ochii roșii și fața obosită.
— Irina… Nu știu ce să fac. Mama e bolnavă… Nu vreau să o supăr…
— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?
A tăcut din nou. Mama s-a uitat la el cu dispreț.
— Radu, fata mea nu e sac de box pentru frustrările maică-tii!

Au urmat zile întregi de discuții fără sfârșit. Mariana refuza să mă primească înapoi. Radu era prins între datoria față de mamă și dragostea pentru mine. Eu eram tot mai obosită și mai singură.

Prietenii mei îmi spuneau să divorțez. „Nu meriți așa ceva!” Dar eu încă speram că se va schimba ceva. Că Radu va avea curajul să-și apere familia pe care și-a ales-o.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am decis să merg la Mariana să vorbesc cu ea față în față.
— Doamnă Mariana, vă rog să mă ascultați o dată fără să mă judecați!
S-a uitat la mine cu răceală.
— Ce vrei?
— Vreau doar să știți că îl iubesc pe Radu și că nu vreau să vă iau fiul. Vreau doar să fim o familie normală.
A oftat adânc.
— Tu nu înțelegi… După ce a murit tatăl lui Radu, el a fost tot ce am avut. Nu pot să-l pierd și pe el…
Am văzut pentru prima dată lacrimi în ochii ei.

Am plecat fără răspunsuri clare. Dar am înțeles că uneori oamenii rănesc din frică, nu din ură.

Au trecut luni până când Radu a avut curajul să se mute cu mine într-o garsonieră mică, departe de mama lui. Relația noastră s-a schimbat: eram mai uniți, dar și mai răniți. Mariana nu ne-a vorbit luni întregi.

Uneori mă întreb dacă familia e ceva ce primești sau ceva ce construiești cu greu, printre lacrimi și compromisuri. Oare câți dintre noi trăim între două lumi — cea a părinților și cea a partenerului — fără să știm cui aparținem cu adevărat?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că merităm toți un loc unde să fim iubiți fără condiții.

Oare câte femei trec prin asta și tac? Oare cât trebuie să suferim ca să fim acceptate într-o familie care nu ne vrea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?