Când soacra devine centrul universului meu: între datorie și libertate într-o familie românească

— Irina, ai uitat să pui sare în ciorbă! Vocea Elenei răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. E a treia oară săptămâna asta când găsește ceva de criticat. Îmi mușc buza și încerc să răspund calm:
— O să pun acum, Elena.

Dar ea deja oftează zgomotos și se așază la masă, privind pe geam cu o nemulțumire pe care nu o mai ascunde de când s-a mutat la noi. Radu, soțul meu, stă în sufragerie cu ochii în telefon, absent la tot ce se întâmplă. De când mama lui a venit să locuiască cu noi, parcă nu mai suntem o familie, ci două tabere care se tolerează din obligație.

Totul a început acum șase luni, când Elena a suferit un accident vascular. Nu avea cine să aibă grijă de ea la țară, iar Radu a decis că e datoria noastră să o aducem la București. „E mama mea, Irina. Nu pot s-o las singură”, mi-a spus atunci, cu ochii umezi. Am acceptat fără să protestez, deși știam că va fi greu. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de greu.

Primele săptămâni au fost un haos: programul meu de muncă s-a dat peste cap, fetița noastră, Ana, era speriată de prezența constantă a bunicii care îi critica desenele și îi spunea că nu are voie să mănânce dulciuri. Elena avea nevoie de ajutor la baie, la masă, la medicamente. Încercam să fac totul perfect, dar mereu era ceva greșit: „Nu așa se face supa”, „Nu-i da copilului atâta libertate”, „Radu nu mănâncă niciodată carne de pui marți”.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Ana și am spălat vasele, m-am prăbușit pe canapea lângă Radu.
— Nu mai pot, Radu. Simt că nu mai am aer în casa asta.
El nici măcar nu s-a uitat la mine.
— E mama bolnavă, Irina. Ce vrei să fac?
— Să mă vezi și pe mine! Să vezi că și eu am nevoie de ajutor.
A ridicat din umeri și a ieșit pe balcon să fumeze. M-am simțit invizibilă.

Zilele au început să semene una cu alta: serviciu, griji pentru Ana, griji pentru Elena, reproșuri tăcute sau rostite. Prietenele mele mă sunau tot mai rar; nu aveam timp nici să răspund la mesaje. Mama mea mă întreba la telefon:
— Cum te descurci?
— Bine, mamă…
Dar vocea mi se frângea de fiecare dată.

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, Elena a început să plângă în bucătărie. Am găsit-o cu capul pe masă, tremurând.
— Mi-e dor de casa mea… De grădina mea…
M-am apropiat încet și am pus mâna pe umărul ei.
— Știu că nu e ușor nici pentru dumneavoastră…
A ridicat privirea spre mine, ochii ei albaștri plini de lacrimi.
— Nu vreau să fiu o povară…
Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar critică sau autoritară.

În acea zi am decis să vorbesc deschis cu Radu. Seara l-am rugat să stea cu mine la masă după ce Ana s-a culcat.
— Radu, nu mai putem continua așa. Avem nevoie de ajutor. Poate găsim o asistentă care să vină câteva ore pe zi…
A oftat adânc.
— Știi cât costă? Salariul meu abia ajunge pentru rate și cheltuieli…
— Dar eu? Eu cât mai pot duce?
A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu știu…

În acea noapte am plâns în baie ca să nu mă audă nimeni. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii goi. Unde dispăruse Irina cea veselă? Când devenisem doar o umbră care are grijă de toți și uitase complet de ea însăși?

Au trecut luni. Am început să mă revolt în tăcere: uneori ieșeam singură la plimbare după ce adormea Ana; alteori refuzam să răspund imediat la cererile Elenei. Dar vinovăția mă rodea mereu: dacă nu fac destul? Dacă Radu mă va învinovăți că nu am grijă de mama lui? Dacă Ana va crește văzându-mă mereu obosită și nervoasă?

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine în pat și m-a întrebat:
— Mami, tu mai ești fericită?
Am rămas fără cuvinte. Copilul meu vedea ceea ce eu încercam să ascund tuturor.

În acea zi am luat o decizie: am sunat-o pe sora Elenei din Ploiești și am rugat-o să vină câteva zile la noi. Am vorbit cu șefa mea despre posibilitatea unui program redus. Am început să citesc din nou seara înainte de culcare, chiar dacă erau doar zece minute pentru mine.

Radu a fost reticent la început, dar când a văzut că Ana e mai veselă și eu mai puțin irascibilă, a început și el să se implice mai mult. Elena a început să accepte ajutorul surorii ei și chiar a zâmbit într-o zi când Ana i-a desenat o floare.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când simt că mă sufoc între datorie și dorința de libertate. Dar am învățat că nu pot avea grijă de ceilalți dacă mă pierd pe mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc aceeași poveste în tăcere? Câte dintre noi ne sacrificăm fără să cerem ajutor? Oare când vom avea curajul să spunem cu voce tare ce simțim cu adevărat?