Când sângele tău devine străin: Povestea unei mame judecate de propria familie

— Nu ești în stare, Ivana! Nu vezi că abia te ții pe picioare? Cum ai să crești un copil singură?
Vocea mamei mele răsuna în salonul alb, rece, al spitalului din Pitești. Încercam să-mi adun gândurile, dar totul era încețoșat de durere și oboseală. Fetița mea, Mara, dormea liniștită în pătuțul de plastic, iar eu simțeam că fiecare respirație a ei mă ține ancorată de viață.

Tatăl meu stătea la ușă, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină. — Ivana, gândește-te bine. Ești abia ieșită dintr-o operație grea, nu ai serviciu stabil, iar tatăl copilului nici nu vrea să audă de voi. Ce viitor îi poți oferi?

M-am uitat la ei și am simțit cum sângele meu devine rece. Familia mea, cei care ar fi trebuit să mă sprijine, mă priveau ca pe o povară. În mintea lor, Mara era o greșeală, iar eu eram prea slabă să repar ceva.

— Nu pot, am șoptit. Nu pot să o dau. E copilul meu!

Mama a oftat adânc și s-a aplecat spre mine: — Ivana, nu ești prima femeie care trece prin asta. Sunt familii care nu pot avea copii și ar face orice pentru un suflet mic. Tu nu vezi că nu ai niciun sprijin?

Mi-am mușcat buzele până la sânge. În fiecare noapte, când asistentele plecau și liniștea se așternea peste salon, plângeam în pernă. Mă simțeam vinovată că nu pot fi mama perfectă pe care o visam pentru Mara. Dar când îi atingeam mânuța mică și caldă, știam că nu pot renunța la ea.

După externare, am ajuns acasă la părinți. Tensiunea plutea în aer ca un nor gros de praf. Mama îmi lăsa mâncarea la ușă și intra doar ca să verifice dacă Mara plânge prea tare. Tata nu vorbea cu mine decât monosilabic. Sora mea mai mică, Raluca, mă privea cu milă și îmi aducea uneori ceai sau scutece.

Într-o seară, când Mara avea febră și nu știam ce să fac, am sunat la salvare. Mama a intrat val-vârtej în cameră:

— Vezi? Nici măcar nu știi ce să faci când copilul e bolnav! Ce fel de mamă ești?

Am izbucnit în plâns:

— Învăț! Nimeni nu s-a născut știind totul! Dar nu pot să o dau! Nu pot!

În acea noapte am stat cu Mara la spital. O țineam strâns la piept și mă rugam să treacă totul cu bine. O asistentă mai în vârstă, doamna Lidia, s-a apropiat de mine:

— E greu la început, draga mea. Dar nimeni nu știe cât de puternică ești până nu e nevoie să fii.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să caut soluții: am aplicat pentru ajutor social, am găsit o vecină care mă ajuta cu Mara când mergeam la interviuri pentru un job part-time la o brutărie din cartier.

Familia mea continua să mă preseze:

— Ivana, gândește-te la viitorul fetei! — repeta mama aproape zilnic.

Dar eu vedeam deja viitorul în ochii Marei: un viitor cu mine lângă ea, chiar dacă era greu.

Într-o zi, tata a venit acasă mai devreme și m-a găsit jucându-mă cu Mara pe covor.

— Ce faci aici? Nu vezi că pierzi vremea? Ai putea să-ți cauți ceva serios de muncă!

Am ridicat privirea spre el:

— Fac ce poate face orice mamă: îmi cresc copilul. Și dacă nu vă place, pot pleca.

A fost prima dată când am spus asta cu voce tare. Și chiar dacă inima îmi bătea nebunește, am simțit că e momentul să-mi iau viața în mâini.

În următoarea lună am găsit o garsonieră mică la marginea orașului. Cu banii din ajutor social și din salariul de la brutărie am reușit să plătesc chiria și să cumpăr cele necesare pentru Mara. Era greu — uneori nu aveam decât pâine și lapte pentru cină — dar eram împreună.

Familia mea a încetat să mă mai caute o vreme. Doar Raluca venea din când în când cu haine sau jucării pentru Mara.

Într-o zi ploioasă de toamnă, mama a venit pe neașteptate la ușa mea. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Ivana… Poate că am greșit. Poate că n-am văzut cât de mult îți iubești copilul.

Am lăsat-o să intre și am plâns împreună mult timp. Nu s-au schimbat toate peste noapte, dar încet-încet familia mea a început să mă accepte din nou.

Astăzi, Mara are trei ani și râde cu gura până la urechi când alergăm prin parc. Sunt încă zile când mă întreb dacă fac totul bine sau dacă greutățile vor înceta vreodată.

Dar știu sigur un lucru: dragostea pentru copilul meu m-a făcut mai puternică decât orice judecată sau teamă.

Oare câte mame trec prin aceeași luptă tăcută? De ce e atât de ușor să judeci și atât de greu să sprijini? Voi ce ați fi făcut în locul meu?