Când sângele nu mai înseamnă familie: Povestea mea cu Ana
— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei și mirosul de pâine prăjită arsă. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe scaun, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
Ana era verișoara mea, dar după ce părinții ei au plecat la muncă în Italia și au uitat să se mai întoarcă, am simțit că e datoria mea să o ajut. Avea doar 19 ani când a venit la mine, cu două valize și un zâmbet trist. Am crezut că îi pot oferi un cămin, o șansă la o viață normală. Dar, pe măsură ce lunile treceau, am început să simt că ceva nu e în regulă.
— Ce nu mai poți? am întrebat încet, încercând să nu ridic tonul. — Să stai aici? Să mergi la facultate? Să ai un acoperiș deasupra capului?
Ana a izbucnit în plâns. — Nu înțelegi! Nu vreau mila ta! Nu vreau să fiu povara nimănui!
M-am ridicat și am încercat să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi. Am simțit atunci un zid între noi, unul pe care nu-l văzusem până atunci. În acea noapte, am adormit cu greu, gândindu-mă dacă am făcut bine să o primesc.
Timpul a trecut. Ana părea să se adapteze: mergea la cursuri, își găsise un job part-time la o cafenea din centru, iar eu eram mândră de ea. Îi lăsam bani pe masă pentru cheltuieli, îi cumpăram haine noi când avea nevoie și o ascultam când avea nevoie să vorbească despre dorul de părinți. Dar într-o zi, am observat că lipsesc bani din portofel. La început am crezut că am uitat eu să-i pun la loc sau poate i-am cheltuit fără să-mi dau seama.
Apoi au început să dispară lucruri mici: un parfum scump primit cadou de la mama, o brățară de argint pe care o purtam doar la ocazii speciale. Am întrebat-o pe Ana dacă știe ceva, dar m-a privit cu ochii mari și nevinovați: — Nu știu, poate ai uitat unde le-ai pus.
Într-o seară, când m-am întors mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe Ana vorbind la telefon pe hol. — Da, ți-am zis că fac rost de bani… Nu, nu știe nimic… O să-i aduc mâine… Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am intrat brusc în cameră și ea a închis telefonul repede.
— Cu cine vorbeai? am întrebat.
— Cu o prietenă… despre facultate…
Am vrut să cred asta. Am vrut să cred că totul e doar în capul meu. Dar a doua zi am găsit dovada: chitanțe de amanet pentru bijuteriile mele și mesaje pe telefonul ei despre bani împrumutați cu dobândă mare.
Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Cum puteam să mă uit la Ana și să nu văd adevărul? Cum puteam să fiu atât de naivă?
În acea seară am avut cea mai grea discuție din viața mea.
— Ana, știu totul. Știu că ai amanetat bijuteriile mele. Știu că ai luat bani din casă. De ce?
A izbucnit din nou în plâns. — Nu voiam să te rănesc! Am avut nevoie de bani… Am intrat într-un anturaj prost… Am făcut datorii… Mi-a fost rușine să-ți spun…
— Și ai ales să mă minți? Să-mi furi?
— Maria, te rog… Nu mă da afară…
Am simțit cum inima mi se rupe. O parte din mine voia să o ierte, să-i spună că totul va fi bine. Dar alta era furioasă, trădată, rănită până în măduva oaselor.
— Ana, nu pot trăi cu cineva care mă minte și mă fură. Ai nevoie de ajutor, dar nu pot fi eu cea care te salvează dacă tu nu vrei să fii salvată.
A doua zi dimineață, Ana a plecat. Mi-a lăsat un bilet: „Iartă-mă dacă poți. Poate într-o zi o să fiu demnă de tine.”
Au trecut luni de atunci. Casa e mai liniștită acum, dar uneori liniștea doare mai tare decât orice ceartă. M-am întrebat de sute de ori dacă am făcut bine sau rău. Dacă sângele chiar ne leagă sau dacă uneori trebuie să ne protejăm sufletul chiar și de cei dragi.
Oamenii spun că familia e totul. Dar ce faci când familia te rănește cel mai tare? Poți ierta orice? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?
Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Sau poate nu. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu?