Când sângele nu mai e apă: Povestea unei surori uitate

— Halina, te rog, nu mă lăsa singură cu el! Nu știu ce să fac! vocea Ancăi răsuna în telefon, tremurată, aproape disperată. Era trecut de miezul nopții, iar eu, ca de obicei, eram trează, cu ochii pe tavanul alb al camerei mele din apartamentul vechi din Drumul Taberei. Soțul ei, Mihai, iar făcuse scandal. Știam deja povestea pe de rost: el bea, ea plânge, eu ascult.

Am sărit din pat, mi-am pus halatul și am pornit spre ușă. Nici nu mai număram de câte ori făcusem drumul ăsta. Mă simțeam ca un soldat chemat la datorie. Când am ajuns la ea, Anca stătea pe scări, cu ochii umflați și părul ciufulit. Am luat-o în brațe fără să spun nimic. Așa era mereu: eu eram acolo. Pentru ea, pentru mama când s-a îmbolnăvit, pentru tata când a murit. Pentru toți.

Anca era opusul meu. Eu am fost mereu responsabilă, serioasă, cu serviciu stabil la contabilitate și o viață ordonată. Ea era visătoare, schimbătoare, mereu cu capul în nori și cu inima frântă de cine nu trebuia. Dar era sora mea și asta conta cel mai mult.

Ani la rând am fost umărul pe care a plâns. Când a divorțat prima dată, a venit să stea la mine cu fetița ei, Irina. I-am dat camera mea și am dormit pe canapea luni întregi. Când a rămas fără serviciu, i-am plătit facturile. Când a avut nevoie de bani pentru operația la ochi a Irinei, am făcut împrumut la bancă. Niciodată nu am cerut nimic înapoi.

— Halina, tu ești îngerul meu păzitor! îmi spunea ea adesea.

Dar într-o zi totul s-a schimbat. Aveam 59 de ani când am simțit prima dată o durere ciudată în piept. Am ignorat-o la început — cine are timp să fie bolnav? Dar într-o dimineață m-am prăbușit în bucătărie. M-au dus la spital cu ambulanța. Diagnosticul: infarct miocardic. Aveam nevoie de operație și recuperare lungă.

Am sunat-o pe Anca din spital. Vocea mea era slabă, dar speram că va veni să stea cu mine măcar câteva zile după externare.

— Anca, am nevoie de tine… Nu pot să mă descurc singură acasă. Poți să vii?

A urmat o tăcere lungă.

— Halina… îmi pare rău, dar nu pot acum. Am mult de lucru la birou și Irina are BAC-ul… poate găsești pe cineva să te ajute.

Am simțit cum mi se strânge inima — nu din cauza bolii, ci a răspunsului ei. Pentru prima dată în viață, aveam nevoie de ajutor și nu era nimeni acolo.

Zilele următoare au fost un coșmar. M-am întors acasă singură, abia puteam să mă ridic din pat. Vecina de la doi mi-a adus o supă într-o zi, dar în rest liniște. Telefonul nu mai suna decât pentru reclame sau bănci.

Am început să mă întreb: oare ce rost are să dai totul dacă atunci când ai nevoie nu primești nimic? Seara plângeam în pernă și mă simțeam ca un copil abandonat.

După două săptămâni, Anca a venit într-o vizită scurtă. A adus o pungă cu portocale și mi-a spus că „viața e grea pentru toți”. Nu m-a întrebat cum mă simt cu adevărat.

— Știi că te iubesc, Halina, dar fiecare are problemele lui… mi-a spus înainte să plece.

M-am uitat la ea și nu am recunoscut-o. Era aceeași soră pentru care aș fi mers până la capătul lumii — dar care acum nu avea timp nici să stea o oră lângă mine.

Au trecut luni de atunci. M-am recuperat încet-încet singură. Am început să ies la plimbare prin parc, să citesc mai mult și să vorbesc cu vecinii. Am descoperit că pot trăi și fără să fiu mereu „salvatorul” familiei.

Dar rana a rămas acolo. De Paște ne-am întâlnit toți la masa mamei. Anca povestea râzând despre vacanța la mare cu Irina și Mihai (da, se împăcaseră iar). Eu ascultam și zâmbeam politicos, dar în sufletul meu era doar gol.

Seara aceea m-a făcut să realizez ceva: uneori sângele nu e apă — dar nici nu ține loc de iubire sau recunoștință.

Acum mă întreb: oare cât valorează sacrificiul dacă nu e văzut? Merită să dai totul pentru familie dacă familia uită de tine când ai cea mai mare nevoie? Poate cineva să-mi răspundă?