Când nu mai vezi lumina: Povestea mea dincolo de disperare

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu vocea sugrumată de lacrimi, în timp ce copiii dormeau în camera alăturată. Era trecut de miezul nopții și nu-mi mai păsa că o trezesc pe mama la ora asta. Simțeam că mă sufoc, că pereții garsonierei se strâng în jurul meu ca niște brațe reci.

Mama a tăcut o clipă, apoi a șoptit: — Irina, trebuie să reziști pentru copii. Ei n-au pe nimeni altcineva.

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, calde și amare. Mă numesc Irina Popescu, am 35 de ani și, dacă mi-ar fi spus cineva acum zece ani că voi ajunge aici, l-aș fi crezut nebun. Dar viața nu ține cont de planurile noastre.

Totul a început să se destrame când Mihai, soțul meu, a venit acasă într-o seară cu ochii tulburi și mirosind a parfum străin. L-am întrebat direct:

— Ai pe altcineva?

A tăcut. Apoi a ridicat din umeri, ca și cum nu conta. — Nu mai merge între noi, Irina. M-am săturat de certuri și lipsuri.

Lipsuri… Da, erau peste tot. Facturi neplătite, frigiderul gol, copiii care mă întrebau de ce nu putem merge la McDonald’s ca ceilalți colegi. Dar eu nu voiam să renunț. Am încercat să-l fac să rămână pentru copii, pentru noi. Dar el a plecat fără să privească înapoi.

A urmat o perioadă în care am simțit că mă scufund. Am rămas singură cu doi copii mici, fără sprijin financiar, cu un job part-time la supermarket care abia îmi acoperea chiria. În fiecare dimineață mă trezeam înaintea lor și plângeam în baie, ca să nu mă vadă slăbită.

Într-o zi, la școală, educatoarea lui Vlad m-a chemat la o discuție:

— Doamnă Popescu, Vlad e retras, nu vorbește cu ceilalți copii. S-a întâmplat ceva acasă?

Mi-am mușcat buza să nu plâng. Ce puteam să-i spun? Că tatăl lui i-a abandonat? Că mama lui nu mai are bani nici de rechizite?

Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Vlad stând pe pat cu sora lui mai mică, Mara. Se uitau la desene animate pe telefonul meu vechi. M-am așezat lângă ei și i-am strâns în brațe.

— O să fie bine, v-am promis eu!

Dar nu știam dacă spun adevărul sau doar încercam să mă mint pe mine însămi.

Într-o duminică dimineață, când Mara tușea rău și nu aveam bani de medicamente, am simțit că mă prăbușesc. Am deschis dulapul din bucătărie și am găsit doar două pungi de paste și o conservă de fasole. Am început să plâng în hohote, cu capul între mâini.

Telefonul a sunat. Era mama:

— Irina, vin la voi. Nu te las singură.

A venit cu o sacoșă plină de mâncare și mi-a spus:

— Știu că e greu. Dar trebuie să ceri ajutorul. Nu e rușine.

Am început să merg la biserică duminica, nu pentru credință neapărat, ci pentru liniștea pe care o găseam acolo. Preotul parohiei noastre, părintele Dima, m-a văzut într-o zi plângând după slujbă.

— Ce te apasă atât de tare, Irina?

I-am spus totul. Nu știu cum am avut curajul. El m-a ascultat fără să mă judece și mi-a oferit un pachet cu alimente din partea bisericii.

— Nu ești singură. Oamenii pot fi buni dacă le ceri ajutorul.

Așa am început să primesc sprijin: haine pentru copii de la vecina de la trei, Cornelia; o cutie cu jucării de la doamna Viorica din bloc; chiar și un mic job suplimentar la curățenie la școala copiilor.

Dar rușinea mă rodea pe dinăuntru. Într-o seară, Vlad m-a întrebat:

— Mami, tu plângi când crezi că noi dormim?

Am simțit că mă sfâșie întrebarea lui. L-am luat în brațe și i-am spus:

— Plâng pentru că mi-e dor de tati și pentru că vreau să fiți fericiți.

— Și eu plâng uneori… — a șoptit el.

Atunci am realizat cât de mult îi afectează pe copii tot ce trăim. Am decis să merg la psihologul școlii și să cer ajutor specializat pentru Vlad și Mara. A fost greu să recunosc că nu pot face totul singură.

Cu timpul, am început să văd mici schimbări: Vlad a început să zâmbească mai des; Mara s-a împrietenit cu o fetiță nouă la grădiniță; eu am primit un post full-time la supermarket și am reușit să pun deoparte câțiva lei pentru prima dată după mult timp.

Dar rănile rămân. Seara încă mă lupt cu gândurile negre: dacă Mihai s-ar întoarce? Dacă n-o să reușesc niciodată să le ofer copiilor o viață normală? Dacă într-o zi n-o să mai pot?

Uneori mă uit în oglindă și abia mă recunosc: cearcăne adânci, riduri premature, ochi obosiți. Dar în spatele lor e o femeie care încă luptă.

Mă întreb adesea: câte mame ca mine sunt în România? Câte femei își ascund lacrimile ca să-și protejeze copiii? Și oare cât curaj ne trebuie ca să cerem ajutorul fără rușine?

Poate că povestea mea nu are un final fericit încă. Dar astăzi sunt aici — încă respir, încă sper. Și poate asta e tot ce contează.