Când mama-soacră mi-a luat și ultima cană: Povestea luptei mele pentru demnitate

— Nu, Maria, nu pune cana aia acolo! Acolo țin eu cănile bune, nu pentru tine! vocea mamei-soacre răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încercam să așez ceașca de cafea pe raftul de sus. Era a treia oară săptămâna asta când mă corecta pentru ceva banal. M-am oprit, cu inima bătându-mi nebunește, și am privit-o pe doamna Elena, mama lui Radu, soțul meu. Avea ochii mici, reci, și zâmbea doar când era sigură că nu o vede nimeni.

M-am măritat cu Radu într-o zi de mai, cu speranța că vom construi împreună o viață frumoasă. Dar încă din prima seară, când am ajuns acasă, am simțit că nu suntem singuri. Mama lui Radu locuia cu noi, „temporar”, după cum mi-a spus el, dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Încet-încet, fiecare colțișor al casei a devenit al ei. Dulapurile, bucătăria, chiar și baia. Eu eram oaspetele, mereu pe vârfuri, mereu atentă să nu deranjez.

— Maria, ai pus prea multă sare în ciorbă. Radu nu mănâncă așa, a spus ea într-o zi, răsucind lingura în oală cu un gest de proprietară. Radu tăcea. Își cobora privirea și se făcea că nu aude. Mă durea tăcerea lui mai mult decât orice cuvânt rostit de ea.

Într-o seară, după ce am spălat vasele, am găsit cănile mele preferate puse într-o cutie, pe hol. — Le-am strâns, să nu se spargă, a zis mama-soacră, fără să mă privească. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Erau cănile primite de la mama mea, singurele lucruri care îmi aminteau de acasă. Am vrut să protestez, dar vocea mi s-a stins în gât.

— Maria, nu te supăra, dar aici facem lucrurile altfel, mi-a spus Radu într-o seară, când am încercat să-i spun că nu mai pot. — E mama, trebuie să avem grijă de ea. Dar cine are grijă de mine? am vrut să strig. Cine mă vede pe mine?

Zilele au devenit tot mai grele. Mama-soacră îmi verifica hainele, îmi critica felul în care spălam geamurile, chiar și modul în care îi vorbeam lui Radu. — Nu așa se vorbește cu un bărbat, Maria! Ai să-l pierzi dacă nu înveți să-l respecți! Dar respectul era doar pentru el, niciodată pentru mine.

Într-o dimineață, am găsit-o pe mama-soacră în camera noastră, răscolind prin sertare. — Caut niște prosoape, a zis, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu fața ascunsă în palme. Mă simțeam invizibilă, ca o umbră în propria casă.

Am început să mă schimb. Nu mai râdeam, nu mai vorbeam cu prietenele. Mama mă suna și mă întreba dacă sunt bine, dar nu aveam curajul să-i spun adevărul. — E greu la început, dar o să fie bine, mă încuraja ea. Dar nu era bine. În fiecare zi, simțeam că pierd câte o bucată din mine.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am ieșit în ploaie, fără umbrelă, și am mers ore întregi pe străzile pustii. Mă gândeam la viața mea, la visurile mele, la fata veselă care eram odată. Unde dispăruse? Ce preț plăteam pentru liniștea altora?

Când m-am întors acasă, mama-soacră mă aștepta în hol. — Nu poți să pleci așa, Maria. Ce o să zică lumea? Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă. — Nu mă mai interesează ce zice lumea, am spus. Mă interesează ce simt eu. Și eu nu mai pot.

A urmat o perioadă de tăcere grea. Radu încerca să mă împace, dar nu știa cum. Mama-soacră era tot mai iritată, tot mai posesivă. Într-o zi, am găsit și ultima mea cană pusă pe hol, lângă ușă. — Nu mai e loc pentru ea aici, a spus Elena, cu voce tăioasă. Atunci am înțeles: nu era vorba despre o cană, ci despre mine. Despre locul meu în casa asta, în viața asta.

Am luat cana, mi-am făcut bagajul și am plecat la mama. Am plâns toată noaptea, dar dimineața m-am simțit ușurată. Pentru prima dată după mult timp, am respirat liber. Radu a venit după mine, a încercat să mă convingă să mă întorc. — O să se schimbe, promit! Dar știam că nu va fi așa. Nu dacă eu nu pun limite.

Au trecut luni de atunci. Încă doare, încă mă întreb dacă am făcut bine. Dar știu că am ales să mă respect pe mine. Că uneori, libertatea înseamnă să spui „ajunge”, chiar dacă doare.

Oare câte femei trăiesc povestea mea și nu au curajul să plece? Câte dintre noi ne pierdem sufletul, încet, în tăcere, doar ca să nu supărăm pe alții? Poate că e timpul să vorbim despre asta.