Când mama soacră a refuzat să ne ajute, iar acum noi îi plătim tratamentul: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai avem nimic pus deoparte, Radu! Nimic! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la extrasele de cont răspândite pe masa din bucătărie. Fetița noastră, Mara, se juca în camera ei, dar știam că ne aude. Radu stătea cu capul în mâini, tăcut, ca și cum fiecare cuvânt al meu ar fi fost o lovitură.

— Irina, nu știu ce să fac… am încercat totul. Am trimis CV-uri peste tot. Parcă nimeni nu mai are nevoie de mine.

Asta era realitatea noastră de câteva luni: Radu fusese concediat de la fabrica unde lucrase zece ani. Eu eram educatoare la grădinița din cartier, salariul meu abia acoperea facturile și mâncarea. Aveam rate la bancă și Mara urma să înceapă școala. Într-o seară, disperată, i-am propus lui Radu să o rugăm pe mama lui să ne ajute măcar cu o sumă mică, până se redresează lucrurile.

— Nu vrei să mergem la mama ta? Poate are ceva pus deoparte… Știi că mereu a zis că pentru familie face orice.

Radu a oftat adânc. — Nu știu dacă e o idee bună. Știi cum e mama…

Dar am mers. Am ajuns la apartamentul doamnei Elena într-o după-amiază ploioasă. Ne-a primit rece, cu privirea aceea tăioasă pe care o avea când nu-i convenea ceva.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea sec.

Radu i-a explicat totul, cu voce joasă. Eu stăteam cu mâinile strânse în poală, simțindu-mă umilită.

— Să vă ajut eu? Cu ce? Eu abia mă descurc cu pensia mea! Voi sunteți tineri, găsiți-vă de muncă! Nu pot să vă țin și pe voi în spate!

Am ieșit de acolo cu lacrimi în ochi. Radu nu a spus nimic tot drumul spre casă. În acea noapte am plâns amândoi, fiecare pe partea lui de pat.

Au trecut luni grele. Radu a găsit în cele din urmă un job la o firmă de curierat, pe bani puțini și program haotic. Eu am început să dau meditații copiilor din bloc ca să mai aduc ceva bani în casă. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri, la orice mic răsfăț. Mara a simțit și ea schimbarea: nu i-am mai putut cumpăra haine noi pentru școală și a început să întrebe de ce nu mai mergem la bunica.

Apoi, într-o dimineață de iarnă, am primit un telefon de la vecina doamnei Elena:

— Irina, vino repede! Elena nu se simte bine deloc!

Am alergat acolo cu inima cât un purice. Am găsit-o pe Elena palidă și slăbită. Am chemat ambulanța și am stat cu ea până au venit medicii. Diagnosticul: diabet avansat și complicații cardiace. Avea nevoie de tratament scump și îngrijire permanentă.

Radu a venit imediat la spital. S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Ce facem?

— Nu putem s-o lăsăm așa… E mama ta.

Am început să alergăm între spitale, farmacii și casa Elenei. Am plătit tratamentele din banii noștri puțini. Am renunțat la multe: Mara nu a mai mers la afterschool, eu am vândut verigheta mea ca să acoperim o parte din datorii. Prietenii s-au îndepărtat; nimeni nu vrea să audă mereu de necazuri.

Într-o seară târzie, după ce i-am dat Elenei medicamentele și am schimbat pansamentele la piciorul bolnav, m-am așezat lângă ea pe pat.

— De ce ne-ai refuzat atunci când aveam nevoie? am întrebat-o încet.

A oftat greu:

— Am fost mândră… Și mi-a fost frică să nu rămân fără nimic la bătrânețe. Dar uite că tot voi sunteți cei care aveți grijă de mine acum…

M-am ridicat fără să spun nimic. În drum spre casă m-am gândit cât de nedreaptă e viața uneori: când ai nevoie de ajutor, cei dragi te pot răni cel mai tare. Dar tot tu ești cel care le sare în ajutor când le e greu.

Acum suntem la limită cu banii. Mara crește și are nevoie de rechizite noi, iar Elena are nevoie de tratament permanent. Radu e epuizat, eu simt că nu mai pot duce totul pe umeri. Și totuși nu putem abandona pe nimeni.

Mă întreb adesea: oare sacrificiile făcute pentru familie sunt vreodată recunoscute? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli din generație în generație?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut trece peste resentimente ca să ajutați pe cineva care v-a întors spatele?