Când mama nu mai vine: Povestea Anei și drumul spre o nouă familie

— De ce nu vine mama? am întrebat iar, cu ochii lipiți de geamul aburit al camerei. Era a treia iarnă în care mă uitam la poartă, sperând că o să văd silueta ei, cu paltonul vechi și eșarfa roșie. Doamna Mariana, educatoarea, s-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ana, hai la masă, te rog. E frig aici.

Am tras aer în piept și am simțit cum lacrimile îmi îngheață pe obraji. Nu voiam să merg la masă. Nu voiam să vorbesc cu ceilalți copii. Toți aveau aceeași privire: așteptau pe cineva care nu mai venea. Dar eu încă mai credeam că mama o să apară într-o zi, că totul a fost o greșeală, că n-a vrut să mă lase aici.

În fiecare seară, înainte să adorm, îmi aminteam vocea ei: „Ana, tu ești lumina mea.” Dar lumina s-a stins când tata a plecat la muncă în Italia și n-a mai trimis bani. Mama s-a pierdut printre griji și promisiuni nespuse. Într-o zi, pur și simplu n-a mai venit acasă. Vecina, tanti Lenuța, m-a dus la Protecția Copilului. Aveam șapte ani și un ghiozdan roz cu un singur caiet.

La centru, zilele se scurgeau greu. Fiecare copil avea povestea lui: Radu plângea noaptea după bunica lui, Ioana scria scrisori mamei care nu răspundea niciodată. Eu desenam case cu ferestre mari și uși deschise. Uneori, noaptea, mă rugam să mă ia cineva acasă. Alteori, mă gândeam că nu merit să fiu iubită.

Într-o zi de primăvară, directoarea a venit cu două persoane necunoscute. O doamnă cu ochi verzi și un domn înalt, cu părul grizonat. M-au privit cu blândețe.

— Ana, vrei să vii cu noi la plimbare? a întrebat doamna.

Am dat din cap fără să spun nimic. Mâinile îmi tremurau. Pe drum, doamna a început să povestească despre casa lor dintr-un sat de lângă Ploiești, despre grădina cu meri și câinele Max.

— Noi nu avem copii, dar ne-am dori foarte mult să avem grijă de tine, a spus ea încet.

Nu știam ce să răspund. Mi-era frică să sper. Am mers la ei acasă pentru un weekend de probă. Totul era ciudat: mirosul de prăjituri calde, camera pregătită pentru mine, liniștea din jur. Noaptea am plâns sub pătură. Mi-era dor de mama și mi-era teamă că dacă mă atașez de acești oameni, o să sufăr din nou.

Au urmat luni de vizite, discuții cu psihologul centrului și multe întrebări la care nu aveam răspunsuri. Doamna Maria — căci așa o chema pe femeie — mă ținea strâns de mână când mergeam la piață sau când ne uitam la desene animate.

— Ana, știu că e greu. Și noi avem emoții. Dar vrem să fii parte din familia noastră.

Într-o seară, după ce am spart din greșeală o cană, am început să plâng isteric.

— O să mă dați înapoi? am întrebat printre sughițuri.

Domnul Mihai s-a aplecat lângă mine:

— Ana, nu te dăm nicăieri. Toți greșim. Și noi am spart multe căni la viața noastră.

A fost prima dată când am simțit că poate chiar pot rămâne aici.

Dar nu totul era simplu. La școală copiii râdeau de mine:

— Fata lu’ nimeni! Orfana!

Am venit acasă plângând și i-am spus Mariei că vreau să mă întorc la centru. Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Tu ești fata noastră acum. Ce spun ceilalți nu contează.

Cu timpul, am început să cred că poate merit iubirea lor. Dar rana din suflet nu s-a vindecat ușor. În fiecare an de ziua mea speram că mama biologică o să apară măcar cu un telefon sau o scrisoare. N-a venit niciodată.

Într-o zi, după patru ani de la adopție, am primit o scrisoare de la Protecția Copilului: mama fusese găsită într-un oraș din Moldova, dar nu voia să mă vadă. Am citit rândurile acelea de zeci de ori până când literele s-au amestecat cu lacrimile mele.

Maria m-a găsit în camera mea, strângând scrisoarea la piept.

— Ana, știu că doare. Dar tu ai o familie aici. Noi te iubim.

Am plâns împreună mult timp în seara aceea. Apoi am început să scriu scrisori mamei mele biologice pe care nu le-am trimis niciodată. Le-am pus într-o cutie sub pat și le recitesc uneori când mi-e greu.

Astăzi am 18 ani și încă mă întreb dacă rana abandonului se vindecă vreodată complet sau doar învățăm să trăim cu ea. Familia mea adoptivă mi-a arătat ce înseamnă răbdarea și iubirea necondiționată, dar dorul după rădăcini rămâne acolo, ca o umbră tăcută.

Oare câți copii ca mine mai așteaptă azi la poartă? Oare cât de mult contează o îmbrățișare sau un simplu „te iubesc” pentru un suflet rătăcit?