Când mama nu mai știa cine sunt: Povestea mea despre iubire, durere și iertare

— Nu mă lăsa aici, Irina! Nu mă lăsa singură!
Vocea mamei răsuna spartă în camera mică, cu pereți galbeni, scorojită de ani și de amintiri. Era a treia oară în acea zi când mă implora să nu plec, deși nu făcusem decât să mă ridic de pe marginea patului ca să-i schimb paharul cu apă. Mă uitam la ea — ochii ei mari, altădată limpezi ca cerul de vară, acum tulburi și speriați. Nu mă mai recunoștea. Uneori îmi spunea „fata cu ochi verzi”, alteori mă confunda cu sora ei moartă de mult. Dar cel mai greu era când mă privea ca pe o străină și se temea de mine.

Nu știu când s-a rupt firul. Poate în ziua când a uitat să-mi spună „La mulți ani”, deși nu ratase niciodată aniversarea mea. Sau poate când a început să-și ascundă cheile prin casă și să mă acuze că i le fur. Diagnosticul de Alzheimer a venit ca o sentință, dar adevărata pedeapsă a fost să văd cum femeia care m-a crescut se topește încet, zi după zi.

— Irina, unde e tata? De ce nu vine acasă?

Tata murise de zece ani. I-am spus de sute de ori, dar pentru ea era mereu o veste nouă, mereu aceeași durere proaspătă. Mă durea să-i văd lacrimile, dar cel mai tare mă durea neputința mea. Îmi venea să urlu la cer: „De ce eu? De ce mama mea?”

Fratele meu, Lucian, venea rar. Avea familie, serviciu, scuze peste scuze. — Nu pot, Irina, am ședință. — Nu pot, copiii sunt răciți. — Nu pot, nu pot… Și tot greul cădea pe mine. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. Prietenii dispăruseră unul câte unul, iar soțul meu, Dan, devenise tot mai distant.

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc cu umbra asta în casă! — mi-a spus într-o seară, după ce mama făcuse iar pe ea și eu plânsesem în baie ca un copil.

— Dacă nu poți, pleacă tu! Eu nu am unde să mă duc!

A plecat. A doua zi dimineață și-a făcut bagajul și a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am rămas doar eu și mama. Și tăcerea apăsătoare dintre noi.

Zilele curgeau una după alta, toate la fel: schimbat scutece, dat medicamente, hrănit cu lingurița, spălat haine pătate de urină și lacrimi. Noaptea mă trezeam din oră în oră la gemetele ei sau la zgomotul ușii trântite — încerca să fugă din casă, convinsă că trebuie să ajungă la școală sau la serviciu.

Uneori mă enervam atât de tare încât îmi venea să o zgudui:

— Mamă! Sunt IRINA! Fata ta! Nu vezi că te iubesc?

Dar ea se uita la mine cu ochii goi și-mi spunea:

— Vreau acasă la mama mea…

Într-o noapte am căzut în genunchi lângă patul ei și am început să mă rog cu voce tare:

— Doamne, dă-mi răbdare! Dă-mi putere! Nu mă lăsa să cedez!

Nu știu dacă Dumnezeu m-a auzit atunci sau dacă doar eu am început să mă aud pe mine însămi. Dar ceva s-a schimbat. Am început să văd dincolo de boală: am văzut fetița speriată din ochii mamei mele, femeia care a muncit toată viața pentru noi și care acum avea nevoie de mine mai mult ca oricând.

Într-o zi, Lucian a venit pe neașteptate. S-a uitat la mine — slăbită, cu cearcăne adânci și mâinile crăpate de la atâta spălat.

— Irina… iartă-mă că te-am lăsat singură.

Am izbucnit în plâns. L-am lovit cu pumnii în piept:

— Unde ai fost? De ce m-ai lăsat singură? De ce trebuie EU să port tot greul?

M-a strâns în brațe și am plâns amândoi ca niște copii. A promis că va veni mai des. Și s-a ținut de cuvânt — cât a putut.

Au urmat luni grele. Mama s-a stins încet, ca o lumânare uitată pe pervaz. În ultima zi mi-a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Ești frumoasă… Irina…

Apoi a adormit liniștită și nu s-a mai trezit.

Am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută. Am plâns zile întregi. Dar într-o dimineață m-am ridicat din pat și am privit spre icoana din colț:

— Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat puterea să fiu lângă ea până la capăt.

Astăzi încă port urmele acelei lupte: cicatrici pe suflet și o liniște nouă în inimă. Am învățat să iert — pe mama pentru greșelile trecutului, pe Lucian pentru absență, pe Dan pentru lașitate… și pe mine însămi pentru toate momentele când am vrut să fug.

Mă întreb adesea: câți dintre noi suntem pregătiți să ne îngrijim părinții când devin copii neajutorați? Cât de mult putem ierta? Și cât de mult ne putem regăsi pe noi înșine în mijlocul durerii?