Când mama cade, cade și lumea mea: Povestea unei fiice între datorie și neputință
— Maria, vino repede! Am căzut… nu pot să mă ridic…
Vocea mamei mele, slăbită și tremurândă, răsuna în difuzorul telefonului ca un ecou al tuturor temerilor mele. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai mă întorsesem de la muncă, obosită și cu gândul la facturile care se adunau pe masa din bucătărie. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar mâinile mi-au început să tremure. Nu era prima dată când primeam un astfel de apel, dar de fiecare dată era ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc.
— Unde ești? Ce s-a întâmplat? Poți să te miști?
— Nu… am alunecat în baie… mă doare piciorul… nu pot să mă ridic…
Am aruncat telefonul în geantă, am luat cheile și am ieșit în fugă pe ușă. Blocul mamei era la două stații de tramvai distanță, dar în acele momente mi s-a părut că e la capătul lumii. În timp ce alergam spre stație, încercam să-mi adun gândurile: dacă a rupt ceva? Dacă nu ajung la timp? Dacă…
În tramvai, fiecare secundă era o tortură. O bătrânică m-a privit cu milă când m-a văzut plângând în tăcere, strângând telefonul la piept. Am încercat să-l sun pe fratele meu, Radu, dar ca de obicei, nu răspundea. El locuia la 15 minute de mama, dar mereu avea altceva mai important de făcut.
Ajunsă la bloc, am urcat scările două câte două. Ușa era descuiată. Mama stătea întinsă pe gresia rece din baie, cu fața palidă și ochii plini de lacrimi.
— Of, mamă…
— Nu te speria… doar că nu pot să mă ridic…
Am încercat să o ajut să se ridice, dar a țipat de durere. Piciorul drept era umflat și roșu. Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde.
— Bună seara, mama mea a căzut și cred că are piciorul rupt…
Operatorul mi-a spus să nu o mișc și să aștept ambulanța. În acele minute care au urmat, am stat lângă ea, ținând-o de mână. Îmi venea să plâng și să țip la toată lumea: De ce trebuie să trecem prin asta? De ce nu e nimeni altcineva aici?
Când au venit paramedicii, au ridicat-o cu grijă pe targă. Mama gemea încet, încercând să nu mă sperie mai tare decât eram deja.
— O să fie bine, Maria… nu plânge…
Dar eu plângeam deja. M-am urcat în ambulanță cu ea și am pornit spre spitalul județean. Pe drum, mama încerca să glumească:
— Vezi? Așa-i când vrei să faci curățenie înainte de Paște…
Dar eu vedeam doar cât de fragilă devenise femeia care odinioară mă certa că nu port șosete groase iarna.
La spital a început coșmarul birocratic: cozi interminabile, asistente grăbite, medici obosiți. După radiografie, diagnosticul a venit sec: fractură de col femural. Operație urgentă. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.
— Domnișoară, trebuie să cumpărați niște medicamente din farmacie. Nu avem tot ce trebuie aici.
Am ieșit pe hol și l-am sunat din nou pe Radu.
— Radu, mama are piciorul rupt! Trebuie operată! Poți veni?
— Acum? E târziu… am copii mici acasă… poate mâine dimineață…
Am simțit cum furia îmi urcă în gât.
— E mama ta! Eu ce să fac singură?
— Maria, nu te enerva… fac și eu ce pot…
Am închis telefonul fără alte cuvinte. M-am dus la farmacie cu banii pe care îi aveam la mine și am cumpărat ce mi-au spus asistentele. În salon, mama încerca să-mi zâmbească.
— Nu te necăji, mamă… o să treacă și asta…
Dar eu știam că nimic nu va mai fi la fel. Operația a decurs bine, dar recuperarea a fost lungă și grea. Am început să lipsesc tot mai mult de la serviciu ca să stau cu ea acasă. Șeful meu a început să facă aluzii:
— Maria, toți avem probleme acasă… dar firma nu merge singură.
Prietenii s-au îndepărtat încet-încet. Unii mă sunau din când în când:
— Hai la un film! Hai la o cafea!
Dar eu refuzam mereu. Eram prea obosită ca să mai fiu prezentabilă pentru cineva.
Radu venea rar și atunci doar ca să aducă niște cumpărături sau să stea zece minute cu mama cât mergeam eu la farmacie.
— Nu pot mai mult, Maria… am serviciu, copii…
Uneori îl uram pentru ușurința cu care se eschiva. Alteori îl invidiam pentru viața lui „normală”.
Mama se simțea vinovată pentru povara pe care o devenise.
— Dacă nu eram eu… ai fi avut timp pentru tine… poate ți-ai fi găsit și tu pe cineva…
— Mamă, nu spune asta! Nu e vina ta!
Dar adevărul era că simțeam povara tot mai apăsătoare. M-am trezit într-o zi plângând în baie, fără motiv aparent. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, ochi roșii, părul nespălat de trei zile.
Într-o seară, după ce am culcat-o pe mama și m-am prăbușit pe canapea, Radu m-a sunat:
— Maria… poate ar trebui să ne gândim la un azil…
M-am blocat.
— Nu pot face asta! Cum să o las acolo?
— Dar tu nu poți continua așa la nesfârșit! Te distrugi!
Am închis telefonul fără răspuns. Toată noaptea m-am frământat: unde e limita dintre sacrificiu și autodistrugere? Ce fel de fiică sunt dacă mă gândesc la azil? Dar ce fel de om sunt dacă nu mai pot avea grijă de ea?
Au trecut luni de zile între spitale, recuperări și nopți nedormite. Relația mea cu Radu s-a răcit aproape complet. Mama s-a resemnat cu noua ei viață între pat și fotoliu.
Uneori mă uit la ea cum doarme liniștită și mă întreb: oare am făcut destul? Oare sacrificiul meu are vreun sens sau doar prelungesc suferința pentru amândouă?
Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător sau poate vă veți confrunta cândva cu asta: Cum găsim echilibrul între dragostea pentru părinți și grija pentru noi înșine? Unde tragem linia între datorie și dreptul la propria viață?