Când mama a ieșit la pensie, am început să o ajutăm financiar. Dar acum mă întreb dacă mai putem continua…

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc cu senzația asta că sunt o povară pentru voi! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Era a treia oară în luna asta când discuția noastră ajungea aici.

— Mamă, nu ești o povară, i-am spus încet, încercând să-mi ascund oboseala din glas. Dar adevărul era că mă simțeam prinsă între două lumi: datoria față de mama, care mă crescuse singură după ce tata ne-a părăsit, și nevoile familiei mele — soțul meu, Vlad, și fetița noastră, Ilinca.

Când mama a ieșit la pensie, acum patru ani, am știut că nu se va descurca doar din pensia ei de 1.400 de lei. Așa că am început să-i trimitem bani lunar. La început, era simplu: Vlad tocmai primise o promovare, eu lucram la grădiniță și ne permiteam să punem ceva deoparte. Mama ne-a dat apartamentul cu două camere din Militari, iar noi am renovat fiecare colțișor cu răbdare și dragoste. Era casa noastră, dar și o amintire vie a sacrificiilor ei.

Dar viața nu e niciodată liniară. Acum doi ani, Vlad a rămas fără job. Am trecut prin luni grele, în care fiecare leu conta. Mama nu știa totul — nu voiam să o îngrijorez. Îi trimiteam banii ca de obicei, chiar dacă uneori luam din economiile pentru Ilinca sau renunțam la mici bucurii. Într-o seară, după ce Ilinca adormise, Vlad a izbucnit:

— Simona, nu mai putem continua așa! De ce trebuie să fim noi mereu cei care salvează situația? Mama ta nu poate să-și găsească ceva de lucru? Să facă măcar curățenie la vecini…

— Vlad, are 66 de ani! Nu pot să-i cer asta…

— Dar nici noi nu putem trăi mereu la limită!

Am plâns atunci în tăcere, simțind cum zidurile casei noastre se strâng în jurul meu. Îmi iubeam mama, dar îl iubeam și pe Vlad. Și mai presus de toate, voiam ca Ilinca să nu simtă niciodată povara grijilor noastre.

Apoi au început micile conflicte. Mama mă suna tot mai des:

— Simona, mi s-a stricat frigiderul…
— Simona, am nevoie de bani pentru medicamente…
— Simona, nu mai am cu ce plăti întreținerea…

De fiecare dată îi trimiteam ce puteam. Dar în sufletul meu creștea o frustrare pe care nu știam cum să o gestionez. Într-o zi, când am dus-o la medic pentru analizele anuale, mi-a spus cu voce stinsă:

— Știu că vă e greu… Poate ar trebui să mă mut la țară, la sora mea. Acolo viața e mai ieftină.

Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că uneori chiar m-am gândit că ar fi mai ușor dacă ar pleca? M-am urât pentru gândul ăsta.

Într-o seară de toamnă târzie, Vlad a venit acasă cu fața posomorâtă:

— Am primit notificare de la bancă. Dacă nu plătim rata luna viitoare, riscăm penalizări.

Atunci am știut că trebuie să vorbesc cu mama. Am invitat-o la noi într-o duminică și am încercat să-i explic situația:

— Mamă… nu mai putem să-ți trimitem aceeași sumă ca până acum. Avem și noi problemele noastre…

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— M-am obișnuit să mă bazez pe voi… Poate prea mult. Dar nu vreau să vă stric viața.

Ilinca a intrat în cameră și s-a aruncat în brațele bunicii:

— Bunico, tu rămâi cu noi mereu?

Mama a zâmbit trist:

— Nu știu, puiule… Poate că nu.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile mamei: cum lucra două schimburi ca să-mi cumpere haine decente pentru școală; cum mergea pe jos kilometri întregi ca să economisească banii de autobuz; cum nu s-a plâns niciodată când tata ne-a lăsat fără nimic.

Dar acum eram eu cea care trebuia să aleg: între datoria față de mama și viitorul familiei mele. Oricât de mult aș fi vrut să le pot avea pe amândouă, realitatea era alta.

În zilele următoare am început să caut soluții: am vorbit cu mama despre ajutor social suplimentar; am încercat să găsim un chiriaș pentru camera ei liberă; am discutat cu Vlad despre un al doilea job part-time pentru mine. Dar nimic nu părea suficient.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit și Vlad citea ziarul vechi pe canapea, m-am uitat lung la poza de familie de pe perete: eu copil mic în brațele mamei mele tinere și zâmbitoare. Am simțit lacrimi fierbinți pe obraji.

Oare cât putem duce pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine? Oare sacrificiul e dovadă de iubire sau doar un drum spre resentimente? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?