Când lumea se prăbușește: Povestea mea și a surorii mele, Ana

— Nu mai pot, Maria. Nu mai am nici pentru pâine, mi-a spus Ana, cu ochii roșii de plâns, în timp ce stătea în pragul ușii mele. Era o seară rece de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Am simțit cum mi se strânge inima. Tocmai terminasem de vorbit cu Vlad despre lista de invitați la nuntă și despre rochia pe care urma să o probez a doua zi. Totul părea să se destrame într-o clipă.

— Intră, i-am spus încet, încercând să-mi ascund panica. Am pus ceaiul pe masă și am tras scaunul lângă ea. Ana tremura, nu știu dacă de frig sau de teamă. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși știam deja răspunsul.

— Am rămas fără serviciu. Patronul a închis magazinul. Am încercat peste tot, dar nimeni nu angajează acum… Și chiria… Nu știu ce să fac, Maria. Nu vreau să fiu o povară.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile copilăriei noastre: două surori crescute într-un apartament mic din Bacău, cu părinți mereu ocupați și certuri care nu se mai terminau niciodată. Ana fusese mereu cea fragilă, cea care avea nevoie de protecție. Eu eram cea „puternică”, cea care trebuia să țină totul în frâu.

— Nu ești o povară, i-am spus, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine. În minte mi se derulau toate cheltuielile pentru nuntă: avansul la restaurant, rochia visurilor mele, banii strânși cu greu de la rude. Cum puteam să-i spun lui Vlad că trebuie să renunțăm la unele lucruri pentru că sora mea are nevoie de ajutor?

În zilele următoare, Ana s-a mutat la mine. Vlad a încercat să fie înțelegător, dar îl vedeam cum se încruntă când găsea hainele Anei aruncate prin casă sau când frigiderul era gol mai repede decât de obicei.

— Maria, trebuie să ne gândim și la noi. Nunta e peste două luni. Nu putem să susținem pe toată lumea la nesfârșit, mi-a spus el într-o seară, când Ana era la duș.

— E sora mea, Vlad! Ce vrei să fac? S-o las pe drumuri?

— Nu, dar nici nu poți salva pe toată lumea mereu. Poate ar trebui să vorbești cu părinții voștri.

Am oftat adânc. Părinții noștri nu vorbeau cu Ana de aproape un an, după ce ea le spusese că nu vrea să urmeze Facultatea de Medicină. Tata îi trimisese un mesaj scurt: „Dacă nu faci ce trebuie, te descurci singură.” De atunci, liniște.

Într-o zi, Ana s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote.

— Mi-e rușine… Mi-e rușine că am ajuns aici. Tu ai totul: un logodnic minunat, o nuntă frumoasă… Eu nu am nimic.

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă era.

— Nu ai nimic? Mă ai pe mine. Și asta contează cel mai mult.

Dar adevărul era că începeam să mă simt prinsă între două lumi: una a visurilor mele și una a realității crude a Anei. În fiecare zi mă întrebam dacă sacrificiul meu va fi apreciat sau dacă voi pierde totul: și nunta, și relația cu Vlad, și legătura cu sora mea.

Într-o sâmbătă dimineață, Vlad a venit la mine cu o privire hotărâtă.

— Maria, trebuie să alegi. Ori continuăm cu planurile noastre și Ana își caută alt loc unde să stea, ori… eu nu mai pot merge înainte așa.

M-am uitat la el șocată.

— Cum poți să-mi ceri asta?

— Pentru că nu mai suntem noi doi. Suntem noi trei și nu mai avem intimitate, liniște… Totul s-a schimbat.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am fugit în baie și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Când am ieșit, Ana mă aștepta pe hol.

— Am auzit… Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. O să plec mâine dimineață.

Am încercat să o opresc, dar era hotărâtă. Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru familie, la cât de greu e să fii prins între două iubiri: cea pentru sora ta și cea pentru omul cu care vrei să-ți petreci viața.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana făcându-și bagajele. Am luat-o de mână.

— Nu pleca! O să găsim o soluție împreună.

Am sunat-o pe mama după luni întregi de tăcere.

— Mamă… Ana are nevoie de ajutor. Nu putem s-o lăsăm singură.

La capătul celălalt al firului a fost liniște o vreme, apoi mama a izbucnit în plâns.

— Spune-i să vină acasă…

Ana s-a mutat temporar la părinți. Relația noastră s-a schimbat: am început să vorbim mai des despre sentimentele noastre, despre greutățile prin care trecem fiecare. Nunta a avut loc într-un format mai restrâns, fără fastul visat, dar cu oamenii care contează cu adevărat lângă noi.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă puteam face mai mult pentru Ana fără să sacrific relația cu Vlad. Dar poate că asta înseamnă familia: să găsești echilibrul între tine și ceilalți, chiar dacă doare.

Oare cât putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim fără să ne pierdem pe drum? Voi ce ați fi făcut în locul meu?