Când lumea mea s-a prăbușit: Povestea unui tată român între trădare, boală și speranță

— Tata, de ce mă doare așa tare? vocea Ilincăi răsuna slab din camera ei, în timp ce afară viscolul bătea cu furie în geamuri. M-am apropiat de patul ei, încercând să-mi ascund spaima. Avea doar doisprezece ani, dar ochii ei mari, negri, erau plini de o suferință pe care nu o puteam alina cu nicio poveste sau glumă.

— O să treacă, puiule. Mâine mergem la doctor și totul va fi bine, i-am spus, dar vocea mea tremura. Simțeam că mințeam, iar asta mă sfâșia pe dinăuntru.

În acea noapte, soția mea, Mirela, nu s-a mai întors acasă. Am sunat-o de zeci de ori, am trimis mesaje disperate. Nimic. Am stat pe holul spitalului cu Ilinca în brațe, privind cum asistentele îi iau sânge și îi pun perfuzii. În mintea mea se amestecau frica pentru copilul meu și furia față de Mirela. Unde era? Cum putea să ne lase singuri tocmai acum?

A doua zi, medicul m-a chemat într-un birou mic, cu pereți galbeni și miros de dezinfectant.

— Domnule Petrescu, analizele Ilincăi arată că suferă de o formă rară de anemie. Avem nevoie urgent de un transplant de măduvă. Trebuie să-i testați pe ambii părinți biologici pentru compatibilitate.

M-am uitat la el ca lovit de trăsnet.

— Eu sunt tatăl ei! am spus apăsat.

— Înțeleg… dar trebuie să facem testele genetice pentru a fi siguri.

Am acceptat fără să clipesc. Pentru Ilinca aș fi făcut orice. Dar când rezultatele au venit, lumea mea s-a prăbușit: nu eram tatăl ei biologic.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe holul spitalului și am început să tremur. Mirela nu răspundea nici acum la telefon. Am sunat-o pe sora ei, Loredana.

— Loredana, unde e Mirela? Ilinca e grav bolnavă! Am nevoie de ea!

— Nu știu… a plecat ieri dimineață supărată. Mi-a zis doar că are nevoie de timp să se gândească la ceva important…

Am închis telefonul cu mâinile reci ca gheața. Ce era atât de important încât să-și lase copilul bolnav?

În zilele următoare am trăit ca într-un coșmar. Ilinca mă întreba mereu unde e mama ei. Eu îi spuneam că va veni curând, dar nu mai credeam nici eu în propriile mele cuvinte. Medicul insista să găsim părintele biologic pentru transplant.

Într-o seară, când Ilinca dormea epuizată după o nouă transfuzie, am găsit în sertarul biroului lui Mirela o scrisoare mototolită:

„Dragă Mihai,
Știu că te-am rănit și nu merit iertarea ta. Adevărul e că Ilinca nu e fiica ta biologică. Am făcut o greșeală acum doisprezece ani și nu am avut curajul să-ți spun. Tatăl ei adevărat e Dan, colegul meu din facultate. Nu știu dacă mai poate fi găsit… Îmi pare rău.”

Am simțit cum tot ce știam despre viața mea se destramă ca un fir subțire de fum. M-am prăbușit pe podea și am plâns pentru prima dată după mulți ani.

A doua zi dimineață, Ilinca s-a trezit și m-a găsit cu ochii roșii.

— Tata… ai visat urât?

— Da, puiule… dar tu ești aici și asta contează cel mai mult.

Am început să caut disperat informații despre Dan. Am sunat vechi colegi ai Mirelei, am răscolit rețelele sociale. În cele din urmă l-am găsit: locuia la Cluj, avea familie și doi copii.

Mi-a fost greu să-l sun. Vocea lui era rece.

— Mihai? Ce vrei?

— E vorba despre Ilinca… fata Mirelei… E bolnavă grav și are nevoie de un transplant de măduvă. Ești tatăl ei biologic.

A urmat o tăcere lungă.

— Nu pot să cred… Dar… familia mea nu știe nimic despre asta…

— Nu contează! E vorba despre viața unui copil!

După câteva zile chinuitoare, Dan a venit la București pentru teste. Era compatibil. Între timp, Mirela a reapărut la spital, palidă și sfârșită.

— Mihai… îmi pare rău… Nu am avut curaj să-ți spun adevărul niciodată…

— Nu mai contează acum! Ilinca are nevoie de noi!

Operația a reușit. Ilinca a început să-și revină încet-încet. Dar familia noastră nu mai era aceeași. Mirela s-a mutat la sora ei, iar eu am rămas cu Ilinca într-un apartament mic din Drumul Taberei.

Au urmat luni grele: vizite la spital, terapii, nopți nedormite și întrebări fără răspuns. Odată, Ilinca m-a întrebat:

— Tata… dacă nu ești tatăl meu adevărat… mă mai iubești?

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Sângele nu contează când inima știe adevărul.

Acum, după aproape doi ani, Ilinca merge la școală și zâmbește din nou. Eu încă port cicatricile acelor luni cumplite: trădarea Mirelei, singurătatea nopților lungi, lupta cu neputința și frica.

Dar privind-o pe Ilinca cum desenează la masa din bucătărie, mă întreb: oare câți dintre noi am putea ierta asemenea trădare? Și cât valorează cu adevărat legătura dintre un părinte și copilul lui?