Când inima ți se rupe în două: Povestea unei trădări în propria casă

— Nu pot să cred, Mariana! Tu chiar nu vezi ce se întâmplă sub nasul tău? — vocea Ioanei, vecina de la trei, mi-a răsunat în urechi ca un tunet, deși încerca să șoptească. Era o după-amiază de marți, iar eu tocmai mă întorceam de la serviciu, cu plasele pline și gândurile la temele copiilor. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Ioana și Camelia mă priveau cu o compasiune ciudată, amestecată cu o curiozitate pe care n-o puteam suporta.

— Ce vrei să spui? — am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește.

— Mariana, nu vreau să-ți fac rău, dar… Lucian aduce o femeie la voi acasă. Când tu ești la muncă. Toată scara știe. Ne pare rău că trebuie să afli așa…

Am simțit că mă prăbușesc. Mâinile mi s-au încleștat pe plasele cu cumpărături, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am urcat scările ca într-un vis urât, fiecare pas fiind mai greu decât celălalt. În apartament mirosea a cafea proaspătă și a parfum străin. Lucian era în sufragerie, cu ochii în telefon.

— Ai ceva să-mi spui? — am întrebat cu voce tremurată.

A ridicat privirea spre mine, mirat, apoi a zâmbit fals.

— Ce să-ți spun? Ai pățit ceva?

— Nu te mai preface! Toată lumea știe! — am izbucnit, simțind cum furia îmi ia locul durerii.

A tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri.

— Nu e ce crezi tu…

— Atunci ce e? Explică-mi! — am urlat, fără să-mi pese că fetele noastre, Ana și Daria, erau în camera lor și probabil auzeau totul.

A urmat o tăcere apăsătoare. Lucian s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în mijlocul sufrageriei, cu lacrimile curgându-mi pe obraji și cu un gol imens în suflet.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un coșmar. Vecinii mă priveau cu milă sau cu superioritate. Mama m-a sunat și mi-a spus:

— Mariana, trebuie să fii tare pentru fete. Nu lăsa lumea să te vadă slabă!

Dar eu nu mai știam cine sunt. Mă uitam la Ana și Daria cum își făceau temele și mă întrebam dacă simt ceva din furtuna care mă sfâșia pe dinăuntru. Seara, când le culcam, Daria m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi mereu?

Am strâns-o la piept și am mințit-o:

— Sunt doar obosită, iubita mea.

Adevărul era că nu mai aveam putere nici să plâng. Mă simțeam prinsă între rușinea față de lume și dorința de a-mi proteja copiii. Tata m-a sunat într-o seară:

— Mariana, dacă nu te respectă, pleacă! Nu sta pentru aparențe!

Dar unde să mă duc? Salariul meu de contabilă abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Lucian venea tot mai rar acasă și când venea, nu vorbea cu mine decât despre facturi sau despre fete. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon:

— Da, iubita… Nu pot acum… E complicat…

Atunci am știut sigur. Nu mai era nimic de salvat.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu șefa mea, doamna Popescu:

— Mariana, dacă ai nevoie de timp sau de ajutor financiar, spune-mi! Nu ești singură!

M-au impresionat vorbele ei. Pentru prima dată după mult timp am simțit că cineva mă vede cu adevărat. Dar familia mea era împărțită: mama voia să lupt pentru căsnicie „de dragul fetelor”, tata voia să plec „de dragul demnității”. Sora mea mai mică, Alina, mi-a spus:

— Fetele vor fi bine dacă tu ești bine. Nu te sacrifica pe tine pentru o imagine.

Într-o duminică dimineață, Lucian a venit acasă cu hainele împachetate.

— Plec la Irina. Nu mai are rost să ne mințim unul pe altul.

Am simțit că mi se rupe inima în două. Fetele au început să plângă. Ana l-a întrebat:

— Tati, tu nu ne mai iubești?

Lucian a oftat și a plecat fără să răspundă.

Au urmat luni grele. Am mers la psiholog cu fetele. Am plâns împreună și ne-am ridicat împreună. Am început să mă redescopăr: am ieșit cu prietenele la teatru, am citit cărți pe care le uitasem pe rafturi ani întregi. Încet-încet am început să respir din nou.

Dar rana nu s-a vindecat nici acum. Sunt zile când mă trezesc noaptea și mă întreb: unde am greșit? Ce puteam face altfel? Oare fetele mele vor putea iubi fără teamă când vor crește?

Viața merge înainte, dar uneori mă uit în oglindă și nu-mi recunosc privirea. Poate că nu voi primi niciodată răspunsurile pe care le caut. Dar știu că nu sunt singură — sunt atâtea femei ca mine care tac și rabdă pentru că „așa se face”.

Oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Merită să ne sacrificăm fericirea pentru aparențe? Voi ce ați fi făcut în locul meu?